Carmelia Leonte este o nouăzecistă tipică: a debutat editorial la maturitate, după Revoluție (în 1996), a pornit cu poezie scriind apoi și proză, critică, eseu. Face parte azi din grupul de elită al poetelor ieșene. Ca un priceput manager al „clubului“, Cassian Maria Spiridon, a făcut, la Iași, transferuri de lux din alte zone culturale: Ana Blandiana, Ioana Diaconescu, Angela Baciu. Dar el poate conta cu hotărîre pe valori locale precum (alfabetic, să nu fie supărare) Cristina Chiprian, Gabriela Chiran, Maria Grădinaru, Indira Spătaru și alte inspirate practicante ale genului liric, un grup pe care Carmelia Leonte îl fortifică prin prezența și scrisul ei.
Nimic despre Don Quijote este un „jurnal spaniol“ publicat inițial sub titlul La umbra lui Don Quijote (2011) și reluat acum, probabil cu neînsemnate revizuiri, n-am stat să le verific, la Editura Junimea. Nu am căutat ediția inițială pentru că lectura celei prezente m-a captivat și am constatat că am dinainte un text nedatat, în care „actualitatea“ este puțin importantă, ca și în cazul copleșitorului „model“ la care se raportează: călătoria ingeniosului hidalgo.
Jurnalul începe pe 3 iulie și se încheie pe 25 aceeași lună. Ne amintim că și acțiunea romanului Ciungului de la Lepanto, de acum peste patru secole, începe într-o zi fierbinte de iulie. Autoarea călătorește singură, în condiții destul de aventuroase, cu trenul, de la Iași la București, apoi cu avionul pînă la Barcelona și de acolo la Almería, în Andaluzia așadar, și anume în sudul ei. Dar ținta și locul de ședere se află într-un orășel de 5000 de locuitori, Mojácar. Acesta e o adunătură de stînci, într-un pustiu arid, din fericire aproape de mare. Aici se află fundația, rezidența, „casă de creație“ am putea s-o numim, unde scriitoarea a primit o bursă. Clădirea este binecuvîntată cu niște fantome care bîntuie zgomotos și tulbură odihna artiștilor din Europa și ambele Americi, vreo opt cu toții. Mai periculoși decît stafiile, sînt scorpionii care mișună peste tot, în întrecere cu păianjeni mari și veninoși. În contrapartidă, una dintre locatarele artiste, argentinianca Dolores, creează fluturi, întinzînd materiale pe schelete metalice, și nimic altceva nu mai face.
Capitolele jurnalului sînt de fapt niște scrisori. Nu ne dăm seama dacă au fost sau nu expediate și cine ar fi destinatarul. O bănuială ar fi că autoarea și le adresează sie însăși. Acest aspect care va rămîne misterios contează mai puțin. Așa cum și Spania (de fapt sudul ei, vizitat într-o lună extrem de neprielnică) este numai un fundal. Ceea ce atrage atenția în carte este sensibilitatea specială a autoarei și modul în care ea găsește variante și interpretări insolite ale unor fapte care, fără a fi neapărat banale, capătă semnificații inedite în urma descrierii sale. Indiscutabil, colegii de bursă ai Carmeliei Leonte vor fi avînd ciudățeniile lor. Întîmplările prin care a trecut în Spania, în special într-o excursie în care a vizitat cîteva locuri semnificative ale Andaluziei (Granada, Sevilla, Cordoba), sînt sau doar par ciudate din unghiul său de vedere. Poeta are o percepție a realității diferită de a unor oameni obișnuiți. Este desigur o problemă să definim „normalitatea“. Dar peisajul simțirilor diaristei diferă în mod sigur de cel vizibil obiectiv, chiar dacă îl recunoaștem și îl înțelegem. În sinteză, este vorba de o hipersensibilitate care se asociază cu capacitatea de a sesiza elementele realității la o scară diferită. Lucruri mărunte sau insesizabile pentru un observator convențional devin uriașe, înfricoșătoare, profund semnificative, în timp ce altele, cărora li s-ar acorda în mod firesc importanță, devin mărunțișuri lipsite de interes. Un paradox este că o ființă atît de sensibilă, care poate fi rănită grav de o atingere pe care altul n-ar băga-o în seamă, are o imensă capacitate de a îndura, mai ales situații aparte dificile și în care se bagă singură. Chiar ea își începe jurnalul cu afirmația că s-a angajat la o experiență despre care e sigură că îi depășește cu mult puterile. Și totuși a rezistat cu brio.
Spre finalul aventurii spaniole, Carmelia Leonte asistă la o corrida cu șase tauri într-o arenă improvizată. Colegul care o însoțea a confundat ora (6.30, în ciuda celebrului „cinque de las tardes“) cu prețul real, care a fost 30 de Euro. Și nu i-a trecut prin cap s-o invite el pe partenera de fiesta, estică săracă. Cu atît mai rău, autoarea nu rabdă decît lichidarea primului taur, deci o șesime din „distracție“. Dar – s-ar zice – oroarea primului act face toți banii. În mod sigur, spectatoarei din România i s-ar fi potrivit doar o corrida cu fluturi, dar una în care delicatele himenoptere să zboare libere la sfîrșit.
Jurnalul spaniol produce plăcere literară, provoacă reflecții profunde și reacții neașteptate, este o carte intensă din care nu ne pare rău că Don Quijote (aproape, dar nu de tot) lipsește.