Mi se pare potrivit să revenim, din când în când, asupra unei chestiuni importante: mecanismele redacționale de facere a unei publicații literare așa cum este revista noastră.
Dar mai întâi o întrebare: cu ce s-ar cuveni să fie asemănată o revistă literară? Analogia care îmi vine imediat în minte este una banală: revista poate fi închipuită drept un edificiu, o construcție complexă clădită din cuvinte tipărite pe hârtie. În cazul României literare, distingem câteva condiționalități de care trebuie să ținem seama.
Întâi de toate, revista aceasta apare săptămânal, ceea ce înseamnă un ritm extrem de alert și, prin urmare, atenția, competența, efortul redacțional pe care le implică nașterea fiecărui număr sunt mai mari în comparație cu alte publicații literare.
Apoi, România literară s-a impus în timp drept principala publicație literară din țară. Și e normal ca echipa redacțională să-și propună ca obiectiv prioritar păstrarea acestui loc proeminent și astăzi, în condiții din ce în ce mai complicate, pentru literatură în general și, în particular, pentru un săptămânal care este, așa cum spuneam, un produs media clasic, în format de print pe hârtie. Am semnalat de atâtea ori în paginile României literare, prin vocile unor autori credibili, pericolele noi care ne pândesc și care ne îngreunează misiunea: analfabetismul funcțional, ascensiunea rețelelor de socializare și dezinteresul crescând față de literatură și, mai ales, apariția inteligenței artificiale, care tinde să acapareze și teritoriile proprii scrisului literar.
În fine, aș vrea să amintesc și o a treia notă distinctivă a României lite rare, care-i influențează la rândul ei atât profilul, cât și, efectiv, sumarul hebdomadar: România literară este o publicație a Uniunii Scriitorilor, ceea ce-i creează anumite datorii. Prima ar fi că literatura beletristică trebuie să fie în centrul ei de interes și, a doua, există unele obligații față de membrii acestei asociații profesionale.
Să accentuăm: editorul României literare este Uniunea Scriitorilor, o structură instituțională care e supusă, de cel puțin douăzeci de ani, unui asediu continuu și multiplu, din partea unor grupări diferite, cu motivații și interese diferite, dar care vor toate același lucru: distrugerea a ceea ce există și funcționează. Între altele, contestatarii virulenți și neobosiți îi impută Uniunii „trecutul comunist“, uitând (sau ignorând cu vădită rea-credință!) că această asociație își are începutul cu mult timp înainte de perioada aceea nefastă. Într-adevăr, USR a trecut prin regimul comunist, rezistând în acele vremuri ostile (nu fără compromisuri, e de netăgăduit!), dar a fost înființată în urmă cu peste o sută de ani, când România era regat și un stat normal, democratic. Iar realizările meritorii ale Uniunii Scriitorilor sunt numeroase, și în trecut, și în zilele noastre. În prezent, sunt de amintit, pe de o parte, drepturile obținute în favoarea membrilor săi, care le asigură acestora un sprijin material atât de necesar, și, pe de altă parte, numeroasele programe literare remarcabile, inițiate de Uniune, care susțin literatura română vie, ca și pe cea clasică. Nu e cazul să mai fie enumerate aici, sunt cunoscute și numai răuvoitorii nu le văd. Ei oricum nesocotesc totul, chiar și ceea ce sare în ochi ca indenegabilă reușită.
Și apropo de obligațiile noastre, asumate, față de membrii asociației: ele ne fac să publicăm uneori și texte pe care, potrivit exigențelor noastre, dacă revista ar fi una personală sau a unui grup literar cu un program propriu, nu le-am publica. Potrivit unei evaluări de sine pe care și-o fac cu autosuficiență, autorii din această categorie, să-i numim cu bunăvoință modești, fiind membri ai Uniunii ca și noi, redactorii, socotesc că au drepturi egale cu ale noastre, adică se consideră îndreptățiți să-și tipărească compunerile nu în altă parte, ci, neapărat, în România literară. Respectivii autori (cu formularea pe care o folosesc repetat!) se privesc în oglindă și văd pe altcineva, cineva uriaș și plin de strălucire literară. Așa că zadarnic le semnalăm noi că textele lor sunt neînsemnate valoric; ei nu ne cred și ne asaltează neîncetat, plini de râvnă. Și, da, câteodată – ne-am dori să se întâmple cât mai rar lucrul acesta! –, cedăm și le găzduim încercările firave. Plus că eu, unul, ca persoană ce are, în virtutea funcției deținute, ultimul cuvânt în stabilirea conținutului revistei, mai am o slăbiciune pe care o recunosc și de care e prea târziu ca să încerc să mă dezbar: sunt mai îngăduitor, mai milos din fire, ca să zic așa, și de aceea mai închid ochii, mă las înduioșat de cei care se dăruiesc muzelor și, din păcate, nu au înzestrarea trebuincioasă: pe mulți îi cunosc, mi se par cumsecade ca oameni și mă învinge compasiunea, cu alte cuvinte spun da, când n-ar trebui să spun.
Într-un fel, am găsit totuși o modalitate de corectat această situație nemulțumitoare, când sentimentele umane se amestecă în criteriile literare. La România literară ne-am fixat o regulă pe care căutăm s-o respectăm: textele care urmează să apară sunt supuse judecății tuturor redactorilor; împreună hotărâm (cu majoritate simplă sau, adesea, cu acceptul unanim!) ce se publică și ce nu. Părerea mea e că o asemenea procedură se dovedește în folosul revistei și din alt punct de vedere: nu e bine să existe un șef, cineva, oricât de valoros literar ar fi el, care să se așeze deasupra tuturor celorlalți și să decidă discreționar. Dictatorii nu sunt buni nici în conducerea statelor, nici în viața publică, nici în literatură. Să ne ferim cât putem să alunecăm pe panta aceasta. Bineînțeles, echilibrul este unul fin: o ierarhie e necesar să existe, dar ea se cade să se cheme altfel, nu ierarhie, ci, de pildă, ordine colegială.
Și tot în legătură cu textele pe care le acceptăm ori ba: ce facem când primim texte publicabile semnate de autori care ne-au atacat constant, fără motiv, cu înverșunare? De obicei, în astfel de cazuri, precumpănitoare e valoarea literară și încercăm să ne călcăm pe inimă, adică să trecem peste lipsa de civilitate (lipsa de civilitate e o expresie eufemistică, corect ar fi fost agresivitatea absurdă!) unor astfel de autori și să le facem loc în paginile noastre. Există însă și linii roșii de nedepășit. Un exemplu: un autor declară că nu vrea să aibă de-a face cu tine ca instituție, își arată cu ostentație disprețul și refuză, să spunem, un premiu pe care i-l oferi sau invitația la o manifestare literară pe care o organizezi și te mai și denigrează public. Atunci, ce reacție e firesc să ai? Dacă te ignoră, nu-ți rămâne decât să-l ignori și tu; concret, nu ai cum să-l publici ori să-i comentezi cărțile când îi apar, adică respecți ceea ce își dorește – să mergeți pe drumuri paralele/ care nu se întâlnesc niciodată.
Dar, să nu se înțeleagă cumva că la România literară avem parte numai de ingratitudine, contestări, adversități. Nu. Primim și foarte multe laude pentru activitatea noastră. (Ceea ce, bineînțeles, ne bucură și ne încurajează să continuăm.) Din decență, nu le aducem în discuție. Mărturisim doar că ne vom strădui și de acum înainte să privim, să judecăm literatura română așezând-o în cadrul ei firesc, sub semnul valorii estetice, aceea care desparte un text literar viu de unul inert, oarecare. Și, neapărat, vom încerca să ne apropiem de marile teme care preocupă literatura și gândirea din vremea noastră, după cum vom căuta și să fim atenți la adevărații creatori, pe care e de datoria noastră să-i punem în lumină: vom scrie despre ei și îi vom invita să colaboreze la revista noastră. Îi asigurăm pe cei interesați că avem un plan pentru construcția noastră de cuvinte tipărite numită România literară și ne ținem de el cu consecvență.
Precizare: Finalul corect al articolului din numărul trecut sună așa: „Mă-ndoiesc că asta e rezolvarea, ceea ce tocmai am spus am spus doar ca glumă amară și nereușită. Și atunci? Chiar n-am idee.“