Diplomație culturală în Hexagon

Poetul Horia Bădescu a primit, între 1995 și 2005, două mandate cultural-diplomatice la Paris; mai întâi, adjunct al lui Virgil Tănase la Centrul Cultural Român, apoi, el însuși director al Centrului, iar al doilea mandat, cel de Consilier pentru cultură și francofonie la Ambasada noastră găzduită în Palatul Béhague, fostul Teatru Baroc, poartă de intrare în „fascinantul oraș“. Cei zece ani „parizieni“ sunt evocați de Horia Bădescu în cea mai recentă carte a sa, La Răsărit de Paradis (Editura Școala Ardeleană, 2026); utopic și visător, cum își spune, autorul scrie aici despre europenii „cei adevărați“, despre umanitatea lor care, iată este „și a mea“, a unui european pasionat, împotriva „vrăjitorilor împotmoliți în mocirla cifrei zero“. Premisa abordării complicatului raport Est-Vest nu se susține, însă. Horia Bădescu vorbește despre „mocirla cifrei zero“ și „artefactul distrofic“, în pofida faptului că, de pildă, Cardinalul Ratzinger, înainte de a fi Papă, va fi tipărit o carte de eseuri unde afirmă că occidentalii, catolicii și protestanții, „numără începând cu cifra 1“, în vreme ce esticii ortodocși încep numărătoarea „cu zero“; Vestul este pragmatic, Estul e mai bogat și provocator pentru că în zero este haosul, iar cei care încep să numere de la 0 fac lumea, (re)organizează haosul. Cum spune Horia Bădescu însuși, o Europă a negustorilor și cealaltă, a spiritualității, un fel de „sfere de Magdeburg“. La Răsărit de Paradis nu este un raport de activitate, o dare de seamă a misiunii diplomatului, ci, mai degrabă, spune povestea unei aventuri spirituale a poetului. Calea de inițiere în această călătorie începe în Clujul studenției, în anii ’70, cu profesoara Rodica Pop care îi face cunoștință cu poeții francofoni ai Belgiei, pentru că „Belgia e poarta cea bună“ prin care poate continua drumul inițiatic în „mitica Franță“. Cu poezia lui Etiennne de Sadeleer, Maurice Carême, Arthur Haulot, „the big Arthur“, Michel d’Hoop, soțul nepoatei de soră a Monseniorului Vladimir Ghica, Fernand Verhesen, Philippe Jones, Jean-Luc Wautier, Pierre-Yves Soucy, Frans de Haas, întâlniți la Bienala de Poezie de la Liège, pe malul Meusei „endormeuse“, Horia Bădescu pătrunde în mirajul boemei pariziene, al bistrourilor și șansonetelor, mai ales în „nesupusul Montmartre“: Horia Bădescu s-a născut la Aref, sub Făgăraș, iar în Belgia (re)naște la Kloosterhof, „Areful meu belgian“. Evocările din La Răsărit de Paradis adună fragmente ale unei autobiografii literare, note de drum, vizite în muzee de artă, lecturi publice de poezie, audiții muzicale, apoi, evenimente din Clujul anilor ’90, cu fierberea societății românești de atunci, cu nou înființata Radioteleviziune, pe care o conduce și Festivalul „Lucian Blaga“ pe care îl întemeiază, călătoriile „pregătitoare“ ale marii aventuri spirituale sub pecetea metaforei obsedante a umanității Evului Mediu, începînd cu Villon și Rabelais, cu Namur, „un oraș de o medievalitate modernă“, Catedrala Nôtre-Dame de Chartres, Montmartre insurecțional al „parizianului zavragiu încă de pe vremea Frondelor și copleșit de duhul Ioanei d’Arc“, cu muzeele de artă, unde admiră „maeștri renascentiști și medievali“. Toate aceste evocări care restituie zbaterile ființei interioare a memorialistului, dar și „frământul vremurilor“ prefațează „spovedania unui învingător și de multe ori a unui învins“, cu expresia celebră a lui Panait Istrati, un intelectual visător care aleargă după utopia noii Europe, „Europa spiritului“, împotriva distopiei care „bulversează umanitatea“ și viitorul ce nu vrea să fie al negustorilor, al tranzacționiștilor de bani și de oameni, ai sloganului „how much?“, ci al întrebării „cine e omul, ca tu să-l iubești?“. Horia Bădescu este un critic sever, aproape de pamflet, al unor realități de azi, al (re)așezării strâmbe a societății prin acțiunea unor politicieni semidocți, corupți, adesea, oneroși, incomodați de „oamenii de cultură și cugetare“, când se reactivează raportul toxic dintre disoluția identitară și conservarea identității, în luptă cu „zarafii“ europeni, într-un tablou dezamăgitor și într-o atmosferă irespirabilă din episoade urmuziene (o diplomă „emisă de Ministerul Culturii trebuia să ajungă la unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei eminesciene, Rosa del Conte. Doar că diploma este adresată Contelui de Rosa!“): un tablou deceptiv care redă, în fond, „cea mai îngrozitoare distopie: universul IA“, prostia cu „inteligența artificială“ și „marea secularizare“, aneantizarea societății „în favoarea năucelii consumeriste și a mankurtizării voioase, a pierderii de personalitate și a lavajului cerebral“. La Răsărit de Paradis consemnează evenimentele de vârf organizate de Horia Bădescu în mirificul Paris: edițiile succesive ale Festivalului Blaga, „un poet pentru secolul XXI“, preocuparea continuă pentru „așezarea firească și meritată a României în locul ce i se cuvine în noua arhitectură continentală“, mai cu seamă, în anii aderării noastre la Uniunea Europeană, cu integrarea Est-Vest, colocviul Stéphane Lupasco, participarea constantă la Bienala de Poezie de la Liège, „cel mai important Festival liric continental“, ședința solemnă de la Institut de France în onoarea Academiei Române, prezența României la Salonul Cărții de la Porte de Versailles, proiecte editoriale cum e acela al lui Basarab Nicolescu, Les Roumains de Paris sau acordarea pentru Sibiu a titlului de „capitală Europeană a Culturii“ etc. Horia Bădescu se prinde în „baletul politic al aderării, al afirmării dimensiunii și identității noastre europene“, găsind prieteni devotați românității precum Gérard Bayo, Basarab Nicolescu, George Astaloș, mulți întâlniți în „comuna liberă Montmartre“, activi în „Academia Universală Montmartre“. Horia Bădescu este un bun povestaș, dar excelează și în arta portretului. Între figurile care sunt sau care au fost – Michel d’Hoop, Gérard Bayo, Alexandru Vona, Michel Camus, Werner Lambersy –, se reține portretul bătrânei Contese de Briey, sora Monseniorului Vladimir Ghica, pe care poetul a întâlnit-o la o reuniune de familie în casa prietenului d’Hoop. După ce va fi fost pensionat de la Ministerul Afacerilor Externe cu „nesimțita pensie de 720 de roni“, Horia Bădescu retrăiește, în La Răsărit de Paradis, aventura francofonă într-o Românie „éperdument anglofonă“, în tonalitatea pătrunzătoare a poeziei, „ronsetelor“ și baladei dedicate neuitatului Montmartre.