Copiii din casa de dinainte (Editura Charmides, 2025) este, până la urmă, un „produs de osmoză“ între două discursuri puternice: discursul poetic al Alexandrei Mureșan și discursul plastic al lui Maxim Dumitraș. Avem a face aici cu două viziuni care se luminează una pe alta, căci nu se poate spune că tablourile lui Max ilustrează poemele Alexandrei, nici că poemele Alexandrei lămuresc lucrările plastice ale lui Maxim. Ci doar că, luate împreună, ne fac să vedem mai limpede cum unele potențează sensurile adăpostite în celelalte. Iar, dacă vorbeam de osmoză, e cazul să spunem că aceasta e una de un fel aparte. Aș numi-o osmoză de tip punct de fugă. Așa cum, atunci când stăm pe o cale ferată dreaptă, vedem cum undeva departe șinele, care sunt, la urma urmei, paralele, se apropie și se unesc, la fel și cele două discursuri din Copiii din casa de dinainte se amestecă undeva departe, în mintea cititorului. Acolo se face sinteza estetică.
Dar, dacă ar fi să numesc locul geometric unde se produce „punctul de fugă“ al cărții, acela ar fi chiar titlul inspirat ales de poetă. E un titlu cât un poem. Pentru cine nu cunoaște arhitectura casei tradiționale românești voi spune că aceasta avea trei încăperi: tinda, camera de zi și casa de dinainte. Tinda era un soi de hol-debara, în care obiectul principal era, zic eu, corlanul, un fel de covată de bârne întoarsă cu gura în jos închipuind un filtru care nu lăsa scânteile să ajungă la acoperișul de paie; camera de zi era încăperea locuită, cea în care se petrecea viața de zi cu zi. Casa de dinainte e mai greu de definit. Ea era camera sărbătorilor. În ea se țineau hainele de mers la biserică, hainele de sărbătoare, lada de zestre și tot ce ținea de fața festivă a familiei și tot acolo, pe masă, se așeza sicriul cu mortul casei. Aici nu se făcea foc, iar copiii nu aveau voie să intre. De altfel, casa de dinainte era mereu închisă cu cheia. Singura odaie care era închisă zi și noapte. Și, pentru că era închisă mereu, casa de dinainte era locul cel mai râvnit de imaginația copiilor. De altfel, casa de dinainte mirosea tot timpul a frunze de nuc și a mere-gutui, dar era păzită de cuvintele severe ale mamei, aproape ca în basm: „…să nu intrați, că nu va fi bine de voi.“
În Porcul cel fermecat, basmul lui Petre Ispirescu, ea apare ca fiind singura odaie interzisă din întreg palatul: „Casa n-avea nicio podoabă, dară în mijlocul ei era o masă mare, cu covor scump pe dânsa, și deasupra o carte mare deschisă.“ În carte era consemnat destinul imprudentelor fete de împărat. Dar interdicția de a pătrunde în odaie este, în basme, la fel ca în cartea noastră, mereu încălcată.
Dar să vedem ce fac copiii Alexandrei Mureșan odată ce sunt lăsați de capul lor în casa de dinainte, care devine acum o anticameră a destinului și intrarea privilegiată în nemărginirea imaginației. Păi, ce să facă altceva decât ce se pricep ei mai bine: se joacă și dau totul peste cap.
De altfel, încă primul vers din carte ne previne că intrăm într-o lume dereglată, în care au fost abolite toate convențiile: „o explozie de ningeri oliv pe zăpada roșu-aprins / din balconul unui bloc comunist / soarele răsare întotdeauna de două ori“ (Peisaj de iarnă). „Ningeri“ este, desigur, un cuvânt-sinteză între ninge și îngeri. Cuvânt pe care îl voi așeza, cu permisiunea dumneavoastră, tot sub specia punctului de fugă. De altfel, în universul Alexandrei Mureșan soarele e ceva (ca toate fenomenele naturale de altfel) facultativ: anii bisecți apar atunci când o fetiță a lăsat de două ori o zi la dospit, iar soarele poate foarte bine răsări „cu spatele la noi“, dar putem da și peste o zi „în care nu a mai nins / și nici nu a mai răsărit soarele“. Bestiarul poetei e și el zburătăcit: păsările emu au două perechi de aripi, dar alte păsări zboară fâlfâind tocmai din absența aripilor, iar, dacă vreunei ființe îi lipsește vreun organ, „în locul bucăților lipsă au crescut fluturi“. Tot aici întâlnim pești care suferă de singurătate, căci sunt „peștii nimănui“. Și, dacă tot a fost dintru început amintit în fundal un „bloc comunist“, poeta îi întărește conturul imaginând drept podea a lumii o „zeghe orizontală“, pe care se plimbă „copii cu frânghii la gât“ (aluzie evidentă la celebra „cheie la gât“ a „decrețeilor“), iar pe străzi trec femei „cărora, pe noadă, le crește o coadă de păun care / se înfoaie uriașă cât Casa Poporului“.
Sigur, nu ne-am propus să ținem pasul cu imaginația explozivă a poetei. Dar trebuie musai spus că și miturile culturale sunt ușor zdruncinate, ușor, cât să se potrivească în puzzle-ul noii lumi. Astfel, baudelaireanul Poet, văzut ca albatros, se metamorfozează aici într-un albatros gonflabil, iar în burta balenei biblice este împinsă o femeie care iese de acolo victorioasă, ținându-l pe Iona de mână.
În registrul de sensibilitate al poetei se înscriu stări ce glisează ușor, lin, între tandrețe și brutalitate. De exemplu: „când o strigi peste gard vine ca o ploaie“ sau arșii care visează „printre degete dezbrăcate de amprente / să scrie poezie“ sau, pe sub masă, „să îmi întind oare / piciorul de la scaunul meu / până la scaunul tău / făcând înconjurul lumii?“, dar și, de cealaltă parte, „danturile scrâșnite ale călugărilor“, sau „am mușcat din capcana pentru șoareci“, sau „saltele îmbibate în urină“, sau „cuie bătute în ombilic“ etc.
Dar ceea ce m-a convins, și asta mi se întâmplă rar (din păcate), că volumul Copiii din casa de dinainte este cartea de identitate a unei poete excepțional de talentate a fost (dincolo de argumentele invocate până acum) senzația de plenitudine la lectură. Prima impresie pe care am avut-o a fost aceea că ești pipăit de cuvintele poetei, că fiecare cuvânt are degete cu care te ating, că sunt vii, aproape carnale sau, cum spune însăși poeta, sunt niște „glasuri de carne“. Poate că și viteza cu care se mișcă secvențele din scenariul poemului face să nu lase timp cuvintelor să se osifice în mintea cititorului și își conservă prospețimea. În tot cazul, m-am văzut brusc în situația de a inventa un nou concept: POEZIA TACTILĂ. Dar a o scrie e o chestiune ce nu ține de teoretizări, e o chestiune de vocație.
Dacă pe poetă abia am cunoscut-o, cu Maxim Dumitraș, nu am cum și nici nu vreau s-o ascund, sunt prieten. El e fondatorul Muzeului de Artă Comparată din Sângeorz-Băi. Dar, legat de proiectul cu cartea aceasta, pot să aduc un plus de înțelegere. Cel puțin așa cred eu.
Mai demult, am avut o rezidență la Max. O lună de zile m-a asuprit. „Trebuie să dăm seama de fiecare zi ce ni s-a dat“ – îmi zicea invariabil la micul dejun. „Du-te și scrie!“ Mergeam la crâșma gării și scriam. Uneori îmi ieșea poemul, alteori nu. Dar el mă aștepta, invariabil, cu o lucrare asemănătoare celor din carte (acuarele, guașe, grafică…) gata. Eu citeam (sau nu) poemul și discutam lucrarea lui. Și mereu găseam în pictura lui din acea zi liniile unui horoscop. Că se împlinea, că nu se împlinea, nu avea importanță. Destinul fusese stabilit pentru acea zi. Cam același lucru e și cu ilustrațiile din carte. Că sunt ele confirmate în poemele Alexandrei, că nu, destinul vorbește în carte pe două voci. Amândouă convingătoare.