Micolae Manolescu a situat, îndreptățit, narațiunile „de vînătoare și pescuit“ ale lui Mihail Sadoveanu sub semnul livresc al Pseudo-Kynegeticos-ului, împotriva criticilor care au făcut din autorul Împărăției apelor un peisagist liric. Căci povestirile în speță nu sînt peisagistice, cu tot lirismul descripțiilor, nici moraliste ca la Brătescu-Voinești sau Al. Cazaban, nici ghiduri utilitare ca la Eugen Jianu, Traian Ulea sau Ionel Pop (împreună cu care prozatorul a întemeiat confreria montană de pe Valea Frumoasei). Sînt, adaug, narațiuni eco-inițiatice. Profira Sadoveanu își amintea că „vestitul catalog Hardy, în care se putea vedea pînă la ce mare perfecționare și rafinament ajunsese echipamentul pescarului englez“, nu lipsea din biblioteca tatălui ei. Însă nu doar animalele, păsările sau peștii fac obiectul interesului acestuia, ci și plantele sau insectele (consiliat de fratele mai mic, agronomul Vasile Sadoveanu, scriitorul devenise „pomolog“ și „prisăcar“ la Fălticeni). Cele 12 volume de Souvenirs enthomologiques ale lui J.-H. Fabre (cîștigate în urma pariului cu Ibrăileanu privind paternitatea romanului Oameni din lună) au fost cărți „de căpătîi“ și surse de documentare. Să recitim considerațiile despre savantul francez din articolul-necrolog Un savant poet (1916): „Fabre este un poet al lumii mărunte și vaste, pe care omul așa de puțin o cunoaște. (…) Arta e măreață și totdeauna rodnică atunci cînd interpretează infinita și variata operă a naturii cu dragoste și emoțiune. Paginile despre savantul ucigaș Sphinxul din Languedoc, despre fantomatica mantis religiosa, despre paianjeni, despre amorurile marilor și tăcuților fluturi ai nopții, care se numesc cap de mort, se citesc cu un interes tot așa de palpitant ca și Le Pére Goriot al lui Balzac, ori Madame Bovary a lui Flaubert. Acest mare tovarăș al poeților provensali a cîntat în pagini nemuritoare peisagiile din Midi (…). Și, ca un adevărat poet, a confundat lumea noastră cu cea măruntă.“ În oglinda lui Fabre (model și pentru adolescentul Mircea Eliade), prozatorul își contemplă propria creație. Unele articole din anii ’20 (Bucolică, Trîntori) reiau „vechi însemnări“ de prisăcar în conversații tehnice despre coloniile de albine, trîntori și partenogeneză în stup. Este invocat Maeterlinck cu volumul La vie des abeilles, alături de Anatole France, care vedea în „republicile albinelor“ un ideal „comunist.“
Pînă după 1920 naturismul sadovenian e definit, totuși, de o „atmosferă“ impresionistă subsumabilă descriptivismului elegiac și liric, fără reflexivitate subsidiară. Excepție fac unele secvențe din Priveliști dobrogene (1911), unde germinația acvatică a Deltei se dilată la nivelul unor viziuni copleșitoare, emulate mai tîrziu și de Geo Bogza în addenda Țărilor de piatră, de foc și de pămînt. Lucrurile se schimbă în anii maturității esoterice, cînd povestirile „cinegetice“ capătă un rafinament ironic subordonîndu-se programatic unei ecologii sapiențiale și unei etologii care integrează etnologicul. O dată cu Țara de dincolo de negură (1926) și Împărăția apelor (1928), vînătoarea și pescuitul – îndeletniciri „boierești“ deprinse în adolescență de la Alexandru Sadoveanu – sînt puse în slujba unei practici rituale în cadrul căreia omul nu mai supune natura, ci o asumă, antropocentrismul lăsînd locul unui naturocentrism transfigurat, care depășește viziunea „omului natural“ rousseauist. De la tatonantele Dumbrava minunată și Demonul tinereții la Măria sa, Puiul Pădurii, Uvar, Nopțile de Sînziene și Poveștile de la Bradu-Strîmb, natura selvatică „vrăjită“ e recuperată, paradoxal, pe calea insolitării livrești ca loc de refugiu din calea unei lumi denaturate. Pentru ca după 1945, în Păuna Mică și Nada florilor, să fie subsumată modelului socialist utopic al falansterului.
Toate acestea se lasă citite (cu amendamente) în grila ecocriticism și e de mirare că nimeni n-a făcut-o. Un text elocvent este editorialul E vorba să se înființeze o societate de ornitologie, apărut în Carpații. Vînătoare-pescuit-chinologie, 15 iulie 1938, Cluj (director: Ionel Pop). Conceput ca o epistolă către fiica autorului, Profira, el începe prin a saluta întemeierea în România a societății în speță. Face, apoi, un excurs istoric privind „mărturiile crîncene ale sclaviei“, cînd „semenul nostru sărman era socotit alături de animal și i se tăgăduia suflet și rațiune“. Logica modernă a emancipării include și drepturile animalelor: „După desrobirea din întunerec și necunoaștere a sclavilor, iată vine rîndul fraților noștri mai mici, animalele. E vremea să cadă și această cetate a prejudecății. Animalele au sentiment și inteligență.“ Ca niciodată pînă atunci, sînt elogiate rezervațiile și parcurile naționale ale „fraților noștri de peste Ocean“, din Statele Unite și Canada, „societățile de protecție și zonele sacre, în care sălbăticiunile pot hălădui ca în edenul primitiv.“ Îndată ce „s-a făcut pentru ele pace și a apărut și în lumea lor luceafărul blîndeței“, s-a putut observa cum animalele „progresează și evoluează cu uimitoare repeziciune.“ Un exemplu de scriitor dedicat salvării „sălbăticiunilor“ este Grey Owl (Bufniță Cenușie), alias Archibald Belaney, dispărut în aprilie 1938, a cărui operă Sadoveanu o cunoștea și prețuia. Printre afinii „naturismului“ său trebuie așezat, alături de Thoreau, și autorul volumelor Tales of the Empty Cabin sau Pilgrims of the Wild… Îl va fi descoperit, probabil, într-o ediție în limba franceză prin intermediul tovarășului de vînătoare Aurel M. Comșia, inginer silvic cu stagii de pregătire în Germania, Canada și S.U.A., devenit din 1937 Inspector General în Serviciul Vînătoarei și Pescuitului în apele de munte din Ministerul Agriculturii și Domeniilor. Însărcinat cu turismul cinegetic de guvernul canadian, Comșia publicase zeci de lucrări de specialitate în SUA, Germania și România, iar în 1938 a făcut parte din echipa care a adus din America 30 de bizoni în Germania (parcul de la Schorfheide). Figura lui apare în schița Făgăraș, din volumul sadovenian Vechime (1939), în nuvela Morminte (același an) și în narațiunea Două feluri de undiți din Valea Frumoasei (unde evocă experiențe din SUA și Canada). A elaborat, în deceniul patru, și un program de salvare a caprelor negre din România (1937), recenzat de Sadoveanu în Adevărul cu o pledoarie împotriva braconajului: „Căci vînatul nu însamnă astăzi, la noi, ca la primitivi, prigoană și distrugere.“ Vînătoarea și pescuitul au semnificații pedagogice, vizînd intrarea în ritmurile cosmice ale unei lumi naturale străvechi: un exercițiu care implică o etică a toleranței solidare și a fraternității ecumenice.
Meditația etologică atinge o culme a rafinamentului în culegerile Valea Frumoasei (1938) și Vechime (1940) – cu deosebire în Păstrăvii se duc cătră izvoarele vieții, Două feluri de undiți și în „predoslovia“ unde sînt puse în antiteză pescuitul recreativ de pe Valea Loarei și cel de pe Valea Sălanelor. Ironia și umorul enigmatic, sub care Lucian Raicu așezase întreaga proză a maturității sadoveniene, definesc aceste scrieri. În Două feluri de undiți, stimulat de analizele cantitative ale „prietinului nostru Aurel Comșia“ cu privire la „creșterea și descreșterea“ sălbăticiunilor în legătură cu „posibilitățile de hrană“, Sadoveanu dezvoltă, prin filtrul etologiei entomologice și piscicole, o analogie darwinistă între filosofia istoriei și științele naturii, văzînd în regresiune o expresie a regenerării: „J. H. Fabre arată în una din cărțile lui de entomologie de ce, după invazii enorme de omizi, urmează primăveri aproape fără fluturi. Căci la înmulțirea treptată a omizilor răspunde înmulțirea ihneumonului, parazitul omidei. Înmulțirea necontenit mai spornică la ihneumon ajunge să determine distrugerea omizilor. Flagelul ihneumonic devine o binefacere pentru grădinile și pădurile omului, însă păstrăvul nu va mai avea fluturi și decadența lui începe. Pieirea omizilor aduce pe a ihneumonilor – și ciclul se organizează de la capăt. Considerațiile acestea ale păstrăvarilor de la apa Frumoasei pot fi valabile și pentru societățile și civilizațiile oamenilor. Civilizațiile aduc denatalitate și sporul morții asupra vieții. Popoarele ajunse în asemenea stadii de descreștere, adică acelea care mor apărîndu-se de moarte, care mor din prudență și din plăcerea de a trăi cît mai intens – ajung copleșite de rase prolifice, primitive, care, atrase de rezervații de bogății și hrană, s-au adaus neamului nobil ca slugi și ostași. Așa a căzut Egipetul prin hixoși și Roma prin barbarii germanici. Încredințați-vă că și inerția de gîndire a pescarului de păstrăvi de la apa Frumoasei nu-i decît aparentă. Suind sus, în regiunile curate de la Braniște, eu și tovarășul meu simțeam bucurii pe care cei de jos le-au uitat.“ Iar în Cuc și păstrăvi confruntă malițios observațiile tradițional-empirice asupra naturii cu rezultatele științei moderne: „Mai ales oamenii de știință au acest nărav de a emite o teorie și de a-i aduna toate dovezile. N-aveți idee cîtă bunăvoință pun dovezile ca să se adune în jurul ei – aplaudînd-o cu entuziasm și decretînd-o cea mai genială și fără greș teorie. Dacă un savant poate găsi atîta bunăvoință la fapte așa-zise precise și într-un domeniu căruia ne-am obișnuit a-i spune experimental, cu atît mai vîrtos păstrăvarul poate găsi legi ale vremii bune…“.