Dacă în volumele sale precedente, Aurel Pantea a creat un întreg ecosistem al angoasei, prin propriile viziuni funebre ale visceralului sau ale socialului căzute pradă regresiunilor sau agresiunilor venite din partea unor forțe obscure, în noul volum Psaltirea de noapte asistăm la bilanțul acestei conștiințe poetice, un reportaj al agoniei, de o autenticitate inclementă (Al. Cistelecan). Poemele formează țesuturi maladive ale traumei și deznădejdii care alimentează subteran, dar și suprateran, existența cotidiană, ființele din jur, peisajele sau experiențele spirituale ale poetului.
Filonul religios apare încă din primele texte. El îmbină luciditatea mărturisirii cu cea a unei existențe duse pe culmile disperării și ale tentațiilor mundane: „în inima mea, Doamne, e o piatră pe care dănțuiesc/ toate poftele, în inima mea e un câmp/ pe care Te părăsesc și Te las pradă fiarei“; inima devine și locașul zădărniciei și al tenebrelor, căci: „nu Te poți încredința, Doamne Isuse Hristoase,/ inimii mele,/ în cămările ei se simte golul/ după ce, zbătându-se, a chemat moartea“. Senzația continuă de atonie spirituală, de încețoșare a orizonturilor, de nebulozitate a simțirii este generată de spectrul unei absențe care, cu o voracitate continuă, degradează fiziologicul, lipsindu-l de intenția apropierii revelatoare: „vii spre mine,/ o venire ce nu se mai termină,/ plec spre tine,/ pînă ce nu mai rămîne aproape nimic/ din ce eram înainte de nesfîrșita venire a ta,/ mă împuținez pe măsura venirii tale“.
Textele sunt străbătute de undele seismice ale disperării și ale unei lucidități strivitoare pentru fragilitatea conștiinței. Albert Camus afirma că angoasa este punctul de plecare al conștiinței. Astfel, și poetul mărturisește că „ceea ce mă dizolvă/ e rece ca un principiu/ și conține timp“. În aceeași formulă, toate supraviețuiesc sub un anonimat „spectral“ și „sînt privite/ de autorități bătrâne“, căci, în mijlocul acestei atmosfere supliciale, mortificate, „o luciditate călîie pîrjolește totul în jur“, iar nimicul sau nonsensul, în câteva secvențe de un realism sepulcral, prilejuiesc forme de viață, de un nefiresc primejdios, „întrupîndu-se din tot ce a fost uitat“. Uneori, instabilitatea concretului poate conține fermentul vicleniei, deoarece, cu cât „pământul e moale, clisos“, cu atât „atmosfera e grea de prefăcătorii“. Imersiunea continuă în mlaștinile nesfârșite ale agoniei pare a continua, fără ca poetul să întrezărească un orizont al salvării sau chiar și al redempțiunii. Se reține, în cadrul acestor poeme, telegrafia ororii și a calvarului, precum și atmosfera permanent îndoliată, creată de stilistica funebră a declinului și a surpărilor interioare.
Malaxorul cotidian al suferinței funcționează la turație maximă. Cu o precizie chirurgicală, acesta selectează, tranșează, dezumanizează, într-o atmosferă de-o serenitate morbidă: „liniște/ doar zumzetul/ aparatului de suferit/ de unică folosință/ toacă dimineața, mii de bucăți/ alburii sînt date pentru consum,/mulți se întorc din excursii nocturne/ și se conectează“. O prezență cu totul aparte, în care intuim natura divină, îl însoțește pe poet în miezul fierbinte al atrocității, precum a făcut-o și Orfeu când a coborât în infern pentru a o salva pe Euridice. Această prezență apare și în ipostaza unui mistagog, a unui hierofant care descifrează și îmblânzește pornirea acestei insurgențe apocaliptice: „Tu ești lîngă fricile mele,/ cînd viața mea trece pe lîngă timpuri/ cu lacome guri,/ tu ești lîngă fricile mele,/ pe tine te presupun căderile mele,/ cînd, în golul ce m-ar putea asorbi,/ se înșiră, ca niște scări,/ surîsurile tale,/ lîngă tine iadurile au gurile amuțite“. Luciditatea mărturisirii poate căpăta efect coroziv atunci când „prezentul e atît de dens/ că îmi smulge fața“; sau, în alte părți, concretul se dilată primejdios sub presiunea unei permenante stări de pândă, fiindcă „și viața atît de intensă/ că și obiectele/ ne simt prezența“, în timp ce, în această dictatură atemporală a agoniei, „un spirit de observație atroce,/ ne vede“. Climatul tenebrelor își menține forța anihilării în punctele cele mai nevralgice ale peisajului sau ale fiziologicului: „curg vieți/ din ruinele/ acestui apus“, pe măsură ce „mă apropii de această liniște,/ atît de tăioasă că acolo ar putea fi/ chiar sursa a ceva care mă poate suprima“. Avea dreptate Romulus Bucur când intuia, în cazul poeticii pantiene, o fiziologie în degradare, care acționează „peste un popor de absențe“, „după ce peste zilele mele a trecut privirea integrală“ a „ochiului geros“ sau frenezia unui timp canibal „ce ne mănîncă fețele“. Cu toate acestea, orizontul salvării se întrevede printre atâtea busculade ale durerii și disperării. Psaltirea aceasta miezonoptică poate căpăta semnificația trezviei interioare, a neîncetatei lupte cu tenebrele, încurajând gândul și presimțirea apropiatelor limanuri cerești.
La capătul confruntării cu hidra infernurilor personale, între resemnare și damnare, poetul își menține echilibrul, pășind pe muchia de tăiș a atâtor ruine existențiale, a căror dezolare și pustietate devin combustia unei poezii răvășitoare.