Breviar poetic
*
(Ce aiuriți, dar cît de frumoși eram). Ce aiuriți, dar cît de frumoși eram cu toate ale noastre: brățări, cioburi, păpușile mele, trabucurile tale, insectarul, fire de iarbă, cuțitul care nu taie, o perie de sîrmă și alte nebunii cuminți. Ne întorceam pe drumul știut doar de tine, era întuneric însă nu simțeam, pentru că inima mea era în inima ta și, vai, nicio umbră! Ce frumoși, dar atît de aiuriți eram, încît am greșit ieșirea. Tu ai ajuns înaintea căderii, eu am rămas în labirint. Pe drumul știut doar de tine, toți se întorc cu lanternele aprinse și vorbesc în șoaptă despre noi, cei care am risipit lumina.
*
(Un strop galben și puțină uitare). Un strop galben și puțină uitare, așa a început; iar asta nu e la îndemîna oricui, mai ales că tremur și acum de frica vulpilor de noapte, care sunt acolo fără să fie și ți-am spus să nu mă crezi; însă tu continui să-mi repeți că sunt frumoasă și asta e tot ce rămîne; după ce iei avionul de larnaca doar să te prefaci că n-au închis furgoneta cu înghețată și că nu ne-au amanetat vara; ești frumoasă, atît rămîne lîngă un strop galben și puțină uitare, în temnița mea unde nu pot să spun adevărul.
*
(Sunt singură în această casă de nebuni). Sunt singură în această casă de nebuni, unde încă miroase a boabe de tonka și a bitter, semn că pe aici au trecut cîndva: spălătorese cu cearșafuri curate, iubiri de seară, mistere și alte fleacuri, chiar și tu călătorind prin zăpezi să te întorci la mine. Însă eu am mers mai departe, după ce m-am oprit să-mi plîng morții, după ce m-am oprit să așez ce îmi lipsește pe scaune și scaunele în cerc, pentru că suferința este rotundă ca un inel. Și totuși, încă miroase a boabe de tonka și a bitter, totuși, sunt singură în această casă de nebuni, unde toată viață am îndoit marginile de două ori, precum o croitoreasă care stă în genunchi cu boldurile în gură.
*
(Rujul nefolosit, gunoiul din colț, scaunul). Rujul nefolosit, gunoiul din colț, scaunul îmi trezesc o tristețe sălbatică pe care încerc să o uit de cînd m-am încuiat pe dinafară, neștiind cum e lumea. Cutia cu chei, cuțitul furat din amintirea unui măcelar, așchia scoasă din deget îmi tulbură liniștea pe care am cîștigat-o la zaruri, iar asta se întîmplă numai dacă ai noroc și eu am avut cînd eram încuiată pe dinăuntru, printre acvarii în care se răsuceau pești răpitori, în timp ce învățam cum să privesc într-o oglindă. Neștiind să mă întorc, neștiind pînă cînd, neștiind cum e lumea.
*
(Ce se aude nu știu dacă este muzică). Ce se aude nu știu dacă este muzică sau șuieratul unui tren. Pe întuneric lucrurile se confundă, așa cum la colțul străzii am crezut că suflă vîntul, dar erai tu, care plecaseși pe drumul tău de fier, fluierînd, iar de atunci nu mai dorm cu lumina stinsă. Cum o fi marea la ora asta preasărată? Și de ce scriu întruna: eu sunt păpușa care cîntă? Sunt fericită. Cred că sunt fericită, însă ce se aude nu știu dacă este muzică, șuieratul unui tren sau e chiar plînsul unei comete care străbate cerul gurii mele.