În luna septembrie a anului trecut, am făcut un pelerinaj la Muntele Athos. După revenirea în țară, m-am întâlnit cu un tânăr teolog clujean, domnul Lukács Alexandru Cristian, care, aflând că am fost la Sfântul Munte, m-a întrebat dacă știu că și Mihai Eminescu s-a implicat în strângerea de ajutoare pentru Sfântul Munte Athos, mai precis pentru Mănăstirea Cutlumuș, pe care o vizitasem în pelerinajul nostru. Nu știam, dar m-am documentat și am aflat că Eminescu a scris, într-adevăr, articolul „Din istoria mănăstirilor închinate…“ (titlu dat de către editori, conform uzanței din ediția Perpessicius-Vatamaniuc) și publicat în ziarul Timpul, anul III, nr. 175, 10 august 1878, p. 3. Reprodus în volumul: Academia Republicii Socialiste România. * Muzeul Literaturii Române, M. Eminescu, Opere. X. Publicistică (1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880). „Timpul“. [Ediție critică întemeiată de Perpessicius]. Cu 16 reproduceri după publicații și manuscrise [Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989, p. 92-93]. Notele aferente acestui articol se află la p. 510.
Pentru că Eminescu își termina articolul cu precizarea: „Vom reveni asupra cestiunii“, editorii au căutat să vadă dacă Eminescu și-a ținut promisiunea și, spre lauda lor, au descoperit trei articole aferente „cestiunii“, publicate tot în Timpul: „Sânția sa, părintele Arhimandrit…“, în Timpul, anul III, nr. 203, 16 septembrie 1878, p. 3; Chiriac Dimitriu, în Timpul, anul IV, nr. 150 (nu nr. 250!), 8 iul. 1879, p. 2 (nu p. 2-3!); Biblioteca Sântului Munte, în Timpul, anul IV, nr. 206 (sic!), 20 sept. 1879, p. 3.
Din păcate, editorii spun despre cele trei articole: „Desfășurarea discursului critic în aceste articole și modalitatea de expunere nu oferă elemente suficiente pentru paternitatea eminesciană.“ (ed. cit., p. 510).
Vom demonstra că, dimpotrivă, cele trei articole sunt scrise de Mihai Eminescu. Dar să citim mai întâi articolele, iar la final să aducem argumentele paternității:
- „Sânția Sa, părintele Arhimandrit…“
Sânția Sa, părintele Arhimandrit Chiriac Dimitrie, de la Sântul Munte Athos, aflăm că zilele acestea a fost primit în audiență, la Sinaia, de Măriile Lor, Suveranii țărei, cu multă bunăvoință, și că Măriile Lor [au oferit] deosebit darurile munificente1, cu cari au înzestrat înființarea bibliotecei române de la Sântul Munte, au încurajat prin grai pe prelatul român, în întreprinderea sa națională.
De la colibă, deci, până la palat, când este vorba de o idee națională, românii sunt la un loc, să pună umărul, să dea sprijinul și ajutoarele lor.
Astăzi dară, precât ni se spune, prelatul român, înarmat cu actele autentice ce posedă, atât de la Sântul Munte, cât și de la românii din Bucovina, pe cari i-a vizitat, precum și cu autorizațiuni laice și spirituale2 din România, este gata a porni în țară, pe la pioși, a cere sprijinul național, pentru care scop i-a și procurat gratuit mijloacele de transport, de la o margine la alta a țărei, atât la căile ferate, cât și la diligențele statului.
Felicităm pe toți românii și pe toate autoritățile, câte au pus cuvântul lor binevoitor și darul lor ocrotitor la româneasca întreprindere și dară acum, când realizarea pare asigurată, credem că trebuie să grăbim înființarea Comitetului propus de părintele Chiriac și de unele ziare, Comitet însărcinat cu adunarea tutulor darurilor făcute bibliotecei și Bisericei „Întâmpinarea Domnului“3 și ca să poată evita, cu modul acesta, denaturarea ce unii răutăcioși par dispuși a da și acestei românești întreprinderi.
(Timpul, anul III, nr. 203, 16 sept. 1878, p. 3)
Note și comentarii
- 1. munificent, adj. = foarte darnic, generos.
- spirituale = în opoziție cu autoritățile laice, cele spirituale trimit la autoritățile ecleziastice.
3 Biserica Mănăstirii Cutlumuș are astăzi Hramul „Schimbarea la Față a Domnului“.
- Chiriac Dimitriu
Curierul Balassan1, din 4 curent, consacră primul său [articol apărut la*] Iași, dând câteva amănunte asupra vieții Arhimandritului Chiriac Dimitriu, acel călugăr român din Muntele Athos, care, împins de simțul patriotic și național, își părăsise, în septemvrie 18782, chilia sa din Muntele Athos, veni în România, ca să strângă mijloace pentru răspândirea culturei între frații noștri din Macedonia.
Costache Dimitriu3, fiul unui negustor român, s-a născut în anul 1828 în Botoșani. În etate de 18 ani, dânsul, după obiceiul de atunci, merse la Monastirea Neamțului, ca să se consacre vieții monahale. După ce petrecu ca frate trei ani și dorind a-și înavuți cunoștințele, în anul 1850 se duse la Muntele Athos, căci se credea că acolo e eldoradul pietății și focarul luminei.
La 1853 intră în monastirea română și, prin conduita sa exemplară, își câștigă iubirea și simpatia tutulor călugărilor români, greci și ruși. Aceasta și avu urmările sale, căci un bătrân călugăr, voind a recompensa meritele lui Chiriac, îî hărăzi o avere frumoasă. Dimitriu, ajuns bogat, văzând progresul din România liberă și starea tristă a românilor din Macedonia, se hotărî a întrebuința toate puterile, pentru a răspândi cultura și la acei confrați de peste Balcani. Se înțelege că unicul mijloc pentru realizarea acestui plan național este instrucțiunea.
Lipsind puținelor școli ce sunt înființate acolo cărțile, PSS Arhimandritul și-a propus înființarea unei mari biblioteci naționale în Sf. Munte, care să procure școlarilor cărțile necesare.
În urma acestui plan, el trecu, după cum am zis în septemvrie anul trecut, Dunărea, făcând apel la mărinimia cunoscută a românilor. Întreagă ziaristica română susținu această operă națională și, mulțmită zelului acestui venerabil Arhimandrit și patriotismului națiunei noastre, s-au adunat până acum 40.000 volume, dintre cari 12.000 numai din vechea capitală, Iași.
În fine, numitul ziar, arâtând că această operă e de mare folos pentru români în genere și pentru cei de peste Balcani in specie, face un apel către macedonenii veniți și ajunși la averi în România și încheie:
„Macedonenii au puternice motive a reclama de la aceștia sprijin, cari și ei sunt datori a-și aduce aminte de locul lor de naștere. Nepăsarea aceasta, însă, sperăm că va înceta și că, în curând, vom auzi că macedonenii de aice formează un Comitet pentru frații lor.
Întâiul, exprimăm încă o dată recunoștința noastră către venerabilul Arhim. Chiriac și rugăm atât pe privați și autoritățile respective, cât și pe confrații noștri ziariști, să-i dea tot concursul lor patriotic.“
(Timpul, anul IV, 8 iulie 1879, p. 3)
Note și comentarii
- 1. Curierul (Th. Balassan). Foaia intereselor generale, anul VII, nr. 77, 4 iulie 1879, p. 1-2, publică, într-adevăr, o biografie a Arhimandritului Chiriac Dimitriu, pe care Eminescu o preia, parțial, în ziarul Timpul (anul IV, 8 iulie 1879, p. 3).
- Este o mică eroare aici. Primul articol semnat de Eminescu este din 10 august 1878, deci Arhimandritul Chiriac trebuie să fi părăsit Mănăstirea Cutlumuș, din Muntele Athos, nu în septembrie, ci cu mult mai repede (poate în iunie-iulie 1878).
- Costache era prenumele de mirean al viitorului arhimandrit, cel primit la tunderea în monahism fiind Chiriac.
- Biblioteca Sântului Munte
Anunțăm cu plăcere că părintele Arhimandrit de la Muntele Athos a sosit de două zile în capitală. Suntem veseli că putem anunța că scopul Părintelui Arhimandrit este în parte ajuns. Biblioteca Muntelui Athos a trecut peste suma de șasezeci de mii de volume. Frumos pentru români, dar mai frumos pentru Părintele Chiriac! N-a cruțat spese și osteneală, pentru ca să-și ajungă ținta măreață, de-a pune în Macedonia baza unui românism mai întins!
Scopul s-a ajuns în parte, am zis, să căutăm acum să-l împlinim în total. Este de trebuință sau ba, ca Părintele Arhimandrit să-și urmeze misiunea sa și în cele alte părți ale românismului? În mânile cui se vor lăsa cărțile adunate până acum? La amândouă întrebările aceste poate răspunde numai un Comitet instituit spre acest scop. Până acum, Părintele Chiriac și-a urmat călătoria sa în numele său propriu, ar fi de dorit, dacă nu necesar, ca de aici înainte să și-o urmeze în numele unui Comitet, care să hotărască și modul administrației numitei biblioteci în Muntele Athos. Guvernul nu ar avea nimic de zis în această privință? Așteptăm să vedem în curând pe Guvern, luând măsurile necesare. Credem că și foile celelalte din țară vor auzi acest apel.
Să nu crează cineva că acestă bibliotecă va servi numai spre paradă, în monastirea românească din Sântul Munte! Scopul ei este lățirea limbei românești printre locuitorii vechei Macedonii. Monastirea va fi oarecum biblioteca centrală, iar cărțile se vor răspândi prin întreaga Macedonie, deșteptând poporul, lățind iubirea limbei noastre printre frații noștri de dincolo de Dunăre, amerințați să-și piarză limba și, cu ea, naționalitatea.
Pentru acest scop frumos nu se vor găsi oare oameni de bine? Lăsa-vom pe Părintele Chiriac mult timp în nelucrare, făcând a-și pierde curajul? Fi-vom atât de nepăsători față cu meritele Părintelui Chiriac, care a jertfit tot, pentru ajungerea nobilei ținte, lăsând în părăginire lucrarea d-sale? Nu credem. Destul au lucrat grecii, pentru deznaționalizarea poporului macedonean, a venit timpul să punem o stavilă acestor rele apucături.
Părintele Chiriac a început opul său de abnegațiune, este rândul nostru acum. Vom pune mânile în șolduri, privind cu nepăsare opera destructoare a grecilor macedoneni?
Sperăm că, în curând, înființarea unui Comitet va ajuta pașii misionarului român, pe care cu plăcere îl salutăm în mijlocul nostru.
(Timpul, nr. 206, 20 septembrie 1879, p. 3)
Argumentele atribuirii
În mod normal, ar trebui să demonstrăm paternitatea fiecărui articol în parte, dar, pentru că, în cazul de față, acestea sunt strâns legate unele de altele, le vom trata pe toate trei împreună.
- Finalul articolului din Timpul (10 august 1978) se termină cu enunțul: „Vom reveni asupra cestiunii“, iar editorii lui Eminescu au meritul de a fi depistat cele trei articole de revenire a autorului asupra „cestiunii“, care nu sunt reproduse în monumentala ediție, ci doar semnalate (cu două mici erori de datare) și cu mențiunea amintită deja, care este destul de generală: „Desfășurarea discursului critic în aceste articole și modalitatea de expunere nu oferă elemente suficiente pentru paternitatea eminesciană.“ (ed. cit., p. 510). Pluralul „vom reveni“ permite și ipoteza că acele trei articole puteau fi scrise și de către cineva din redacție, nu neapărat de autorul articolului inițial, intitulat „Din istoria mănăstirilor închinate…“ (10 august 1878). De fapt, a revenit Eminescu însuși.
- În articolul al doilea, intitulat Chiriac Dimitriu, există un detaliu fundamental pentru stabilirea unei paternități, pe care mă mir că experimentații editori ai publicisticii eminesciene nu l-au observat: referirea autorului însemnării la un articol al său, anterior. În cazul de față, este vorba de sintagma „după cum am zis în septemvrie anul trecut“. E adevărat că Eminescu nu „a zis“ în septemvrie, ci în august anul anterior, dar această scăpare nu mai are relevanță. Important este că Eminescu face trimitere, explicit, la un articol al său, anterior.
- Adjectivul demonstrativ din expresia „acel călugăr român din Muntele Athos“ (același articol citat mai sus) arată că e vorba de un călugăr cunoscut autorului, despre care scrisese un articol, cu un an în urmă.
- În articolul publicat în Timpul, Eminescu scrie: „Nenumărate moșii se dăruiseră de către Domnii și boierii din țările noastre (Muntelui Athos, n. I.R.) , bani și odoare și, cu toate acestea, până astăzi nu s-a văzut o mișcare de viață intelectuală între membrii români ai marii comunități religioase.“ Cu atât mai mult a fost impresionat de intenția Arhimandritului Chiriac Dimitriu Eminescu însuși, și nu alt gazetar din redacția Timpul, personaj despre care a vorbit și în cele trei articole care au urmat.
- Faptul că toate cele patru articole (îl avem în vedere și pe cel cu paternitate admisă) au aceeași tematică (legată de Muntele Athos) și același personaj (Arhimandritul Chiriac Dimitriu) este un argument în plus că autorul lor este același, adică Mihai Eminescu.
- Problema românilor macedoneni (regăsibilă în articolele 2 și 3) era o preocupare veche a lui Eminescu. O întâlnim abordată în mai multe articole: Macedoromânii (p. 179, vol. XIII), „Gagauzi se numește…“ (p. 286, din vol. XIII) sau „Lucrarea D-lui Densușeanu…“ (p. 432, din vol. XIII), dar și în campania de presă pentru Apostol Mărgărit (1832-1903), inspector al școlilor românești din Imperiul Otoman, și în prefața sa la Scrisorile lui Al. Pencovici (publicate în ziarul Timpul), director al Serviciului de Statistică din România.
- Ideea patriotismului și a naționalității este una specifică publicisticii eminesciene, după cum o dovedesc zecile de articole semnate de marele gazetar, idee întâlnită și în articolele de față.
- Este cunoscută apropierea poetului de mediul mănăstiresc în general, grație incidențelor sale biografice. Patru mătuși și doi unchi (surori și frați din partea mamei sale, Raluca Iurașcu) intraseră în cinul monahal: Olimpiada, Fevronia, Sofia, Safta, respectiv Calinic și Iachint (numele de monahi ai unchilor, cel din urmă ajungând stareț la Mănăstirea Coșula). Călugărițele viețuiau la Mănăstirea Agafton, unde copilul Mihai și-a petrecut multe vacanțe. Arhimandritul Chiriac Dimitriu, cel care venise de la Muntele Athos, pentru strângerea de fonduri, era originar din ținutul natal al lui Eminescu, Botoșani, deci simpatia poetului pentru el este justificată.
În comentariile la primul articol atribuit lui Eminescu, legat de inițiativa Arhimandritului Chiriac Dimitriu, editorii publicisticii eminesciene scriu: „Activitatea lui Chiriac Dimitriu îl putea interesa pe Eminescu, întrucât acesta era originar din ținutul său natal. Activitatea arhimandritului se înscria ca o contribuție importantă în mișcarea culturală. Întâlnim și aici o privire istorică și unele expresii („în suta a zecea“) în spiritul publicisticii eminesciene. Expozeul poetului asupra istoriei bisericilor de al Sf. Munte este corect și bine documentat.“ (vol. X, p. 510).
- În primul articol se vorbește despre necesitatea înființării unui Comitet, care să gestioneze problema ajutoarelor, care se vor primi, idee reluată în articolele numerotate 1 și 3. Este logic că Eminescu este cel care a subliniat importanța acestui Comitet, pentru că e greu de presupus că o altă persoană din redacție ar fi putut face referire la conținutul articolului eminescian, apărut cu un an în urmă (cunoscând superficialitatea care există, în general, în redacții, mai ales când vorbim de secolul XIX).
- 10. Există și câteva argumente stilistice și lexicale, care vin în sprijinul paternității.
- În articolul nr. 1, Eminescu scrie că arhimandritul „a fost primit în audiență, la Sinaia, de Măriile Lor, Suveranii țărei, cu multă bunăvoință, și că Măriile Lor [au oferit] deosebit darurile…“ Se cunosc relațiile mai tensionate dintre Eminescu și Prințul Carol I, motiv pentru care Maiorescu i-a scos (în ediția din 1884), din poezia Doina, versul „Și cum vin cu drum de fier“, care făcea aluzie la prima cale ferată din România, București-Giurgiu, inaugurată de Prințul Carol I în 1869, pentru a menaja orgoliul prințului. Cu toate acestea, Eminescu folosește expresia „Măriile Lor“ și în alte situații. În articolul Studenții din Viena (1876, p. 350 din vol. IX), găsim expresia „Măria Sa Principele Carol I“. În alt articol, „Se vorbește că în Consiliul…“, din 1876 (p. 259 din vol. IX), găsim formularea „fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd“.
- Modalitatea de a nu indica secolul, ci numărul sutelor de ani („în suta a zecea după Christos“, din articolul atribuit poetului) o mai găsim în publicistica eminesciană: în articolul Macedoromânii (p. 179 din vol. XIII), găsim formularea: „o rușine ca în suta a nouăsprezecea membrii unui popor…“
- Formele inverse ale unor verbe, frecvente în cărțile religioase sau vechi (Lăsa-vom…, Fi-vom…) se regăsesc adesea în publicistica eminesciană („Da-ne-va d. C.A. Rosetti…“ (vol. XIII, p. 240); „Deie-mi-se voie a constata…“ (vol. XIII, p. 246); „Vorbit-ar-fi oare astfel Șincai?“ (vol. XIII, p. 257) etc.
- În privința registrului lexical, sunt unele trăsături comune celor patru articole, dar există și deosebiri: avem, în toate cele patru articole, substantive cu genitivul în –ei: bibliotecei, bisericei, culturei, luminei, țărei, deși altele au forma actuală: pietății, vieții etc. Aceste particularități nu sunt specifice numai lui Eminescu, ci epocii în general, ca și cuvinte precum cari, mânile, monastire, să crează, tutulor etc.
- Prezența adverbului dar (dară), cu două ocurențe în articolul nr. 1, în propoziții conclusive, cu sensul de așadar, deci, prin urmare, apare și în scrisorile lui Eminescu către Veronica Micle (citez după ediția de la Polirom, din 2000): „După ce, dar, venitul acestei amărăciuni…“ (p. 163); „Fii, dar, copilul meu…“ (p. 356) etc. Amintim aici și verbul a ajunge, cu sensul a atinge un obiectiv: „Scopul s-a ajuns în parte…“ (în textul nr. 3), respectiv „o țintă pe care și-o și ajungea în mod neîntrerupt“ (vol. X, p. 94).
- Expresii școlărești, banale, precum „Așteptăm să vedem în curând pe Guvern…“, cu acest complement direct nepotrivit, se găsesc multe în publicistica eminesciană (alături de dezacorduri gramaticale, cacofonii, repetiții, pleonasme etc.), prin urmare nu trebuie să ne surprindă într-un articol de ziar, scris poate la repezeală și în condiții neprielnice.
- În primul articol, apare forma sânt a verbului a fi, dar în următoarele trei – sunt. Forma substantivală sântul alternează cu variantele Sf. sau Sfântul. Aceste oscilații există și în poezia eminesciană.
Credem că, pe baza acestor argumente, publicistica eminesciană se îmbogățește cu încă trei articole.
Țin să aduc sincere mulțumiri unor cadre didactice de prestigiu (unele cu preocupări serioase în eminescologie), care au citit cu atenție acest material, exprimându-și un punct de vedere personal: Ioana Bot, Nae Georgescu, Constantin Cubleșan, Tudor Nedelcea, Nicolae Mocanu, Vasile V. Filip. Îi sunt îndatorat și Domnului Bogdan Jugănaru, referent de specialitate la Biblioteca Academiei Române din București, pentru sprijinul pe care mi l-a acordat, pe durata documentării pentru acest articol.
Domnul Profesor Tudor Nedelcea mi-a mărturisit că a avut o discuție cu regretatul D. Vatamaniuc, în care acesta vorbea despre nevoia ca multe articole eminesciene, din ediția sa, cu paternitate incertă, să fie date ca aparținând lui Mihai Eminescu! De ce nu ar face parte articolele de mai sus din această categorie?
Este, pentru istoricii literari de azi, o provocare la o dezbatere.
___________________________________________
* Aceste trei cuvinte, presupuse de noi ca fiind logice, lipsesc din articolul lui Eminescu (o eroare de tipar, desigur), care sună astfel în ziarul Timpul; „consacră primul său Iași, dând câteva…“.