O viziune luminoasă

Negreșit Sonia Elvireanu se cuvine apreciată pentru gestul de a ne oferi o creație poetică luminoasă, continuu iradiantă, de-o armonioasă expresie mântuită. În frapant contrast cu ambianța lirică, cu prea puține excepții aceasta, frământată de complexitățile sumbre ale unei crize, tensionată între anxietate și cedare, cu referiri la dispozițiile pozitive precum la un factor intangibil. Poeta are aerul de a suspenda variațiile temporale, situându-se într-o actualitate eternă precum într-o oază deopotrivă decorativă și lăuntrică. Nimic nu pare a o tulbura din agitația curentă. Absolutoria perspectivă ia locul realului, devenind ea însăși un real liric care însă e posibil să conțină un dramatism voalat sub o postură pacifică. O opoziție la rău asumată aidoma unei generoase invitații. Recunoscându-se analitic pe sine, poezia conține o sarcină mistică a binefacerii: „Când te învolburează un poem,/ urci dintr-odată spre ceruri,/ lumea din jur n-o mai vezi,/ ființa se-nalță,// cuvintele deschid primul cer,/ ți se îngăduie să întrevezi/ ca printr-un nor o rază,/ cum melancolia și dorul/ plăsmuiesc înălțarea,/ cum iubirea și harul/ taie în marmoră albă un altar,/ stau pe umărul unui cuvânt ce/ deschide obloanele,/ raza străbate poemul/ ca urma unei îndrăgostiri,// stau lângă râul din alt cer/ cu ochii în lacrimi.“ (Râul din alt cer). Însăși legănarea cuvintelor versificate indică o juisare a purității. Purtând natura inflorescentă în ea însăși, ființa auctorială se apropie de iubire cu un elan ce se toarnă firesc în factorii palpabili, cum un alibi al autenticității venind de Sus: „Am în mine dezghețul,/ topirea ninsorilor, înflorirea,/ smerenia în fața Înaltului,// fluviul albastru ce m-a dus/ într-o vară toridă spre tine,/ pelerin din ținuturi exotice,/ în haine albe, ușoare,/ în ochii adânci,/ scânteierile apei din pustiu,/ nopțile cu lună plină.“ (Înflorire). Chiar mediul nocturn nu e decât relativ, incapabil a anula paradiziaca trăire ce nu se ferește de lume aidoma unei chemări: „Noaptea ține-n chingi lumina,/ cețurile curg ca dorul peste zori,/ o clipă nelumească mă străbate/ precum o sărbătoare,// odihna cerească,/ foșnitoare-n frumusețe,/ ia trup și minte: fulg de nea,/ o strălucire vie/ se-așterne peste lucruri/ precum raiul,// un duh celest/ străluminează aerul,/ cum ar vorbi un înger.“ (Clipa de grație). Nu mai puțin erosul beneficiază de o biblică interpretare, cuprinzând totuși o discretă corecție a acesteia: „Când Eva nu mai râvnește/ să se desprindă de coasta lui Adam,/ să-l stăpânească, când se întoarce/ ca parte absentă din trupul lui,/ fiind una cu el în toate,// Adam nu mai este scindat,/ își găsește liniștea în femeie,/ o află în el și-n afară,/ în chipul înfloritor din oglinda/ ce este femeia creată pentru el.“ (Împlinire). Departe de dubii, crispări, căderi, iubirea e concrescută cu firescul tangibil al peisajului. Factorii acestuia concordă izbăvitor cu episoadele sale: „Mi-ai întins mâna peste prăpastie,/ palma deschisă ca o aripă,/ am crescut din tăria ei/ precum o floare în vârf de munte,// mă odihnesc în iubire, pe un țărm liniștit,// m-ai dus ca o adiere până la mal,/ acolo m-ai desprins din îmbrățișare/ să-mi urmez poteca în lumina ta.“ (Lumina din palma ta). Intervine și câte o mirabilă clipă solicitând deopotrivă vegetația și viețuitoarele spre a le dărui o bucurie aidoma unei hipnoze: „Există o clipă mirifică/ când pustiul înflorește,/ un fir de nisip auriu/ se preface în floare,/ când petalele se deschid,/ o cărare de lumină îl străbate,/ viețuitoarele o adulmecă,/ nu mai simt poftă de sfâșieri,/ stau în umbra înfloririi liniștite,// un parfum diafan le amețește,/ setea de sânge se stinge,/ vulpea deșertului nu mai pândește,/ ghepardul nu mai sfâșie gazele, limba viperei își pierde otrava, vulturii din înalt nu mai dau târcoale,/ se retrag pe vârfuri de munte.“ (Când înflorește pustiul). Între sacralitate și dragoste intervine o asociere a factorilor meteorologici și celor ai reliefului montan spre a proba magnanimitatea întregului: „Urcăm pe cărare/ până la Cruce,/ două ape sfințite de cer,/ întâlnirea e blândă/ precum zefirul,/ uimită/ precum îndrăgostirea,/ înaltă ca muntele,/ înțeleaptă ca smerenia,// o rază desprinsă din Cruce/ ne sprijină calea până la vârf,/ ne lasă cu ochii încercați de Înalt/ și se pierde-n văzduh.“ (Întâlnire pe munte). Nu e admisă nicio abatere de la splendoarea timpului „frumos“, întrucât anotimpurile se conciliază într-o feerică așteptare a propriei lor succesiuni: „Ca o cădere bruscă de frunze/ peste vara încinsă/ se lasă toamna/ cu suflul ei de răcoare,// roiul de fluturi galbeni, portocalii, vișinii, arămii/ se-aștern pe marginea verde a văii,/ în așteptarea prefacerii/ promise de luna nouă,// lumina ei trece prin ceața/ începutului.“ (Echinox). Sub semnul infinitului putem fi proteguiți în fața impedimentelor ivite grație unei transcendențe ce se comportă aidoma unei angelice prezențe: „Deasupra e nesfârșitul,/ omul caută mereu un liman/ printre liniile frânte/ ce alcătuiesc un drum,/ un înger îl ridică când se prăbușește (…) nesfârșitul îl înfășoară/ într-o haină vie/ ca un nou trup,// cuprins de uimire,/ urmează raza de soare/ ce duce spre munte,/ stă în vârf ca o stâncă,/ se face altar.“ (Miraj). Tăcerea însăși posedă rostul unui rezervor al limbajului virtual: „Dintr-odată se face tăcere în mine/ ca o apă adâncă,/ nu mai aud pași, foșnet de frunze,/ picuri de ploaie,// cuvintele nealcătuite/ respiră în adâncul tăcerii.“ (În adâncul tăcerii). La rândul său solitudinea nu e lipsită de o capacitate recuperatoare a lumii, inclusiv sub aspect exotic: „În piața San Marco,/ într-o zi oarecare,/ în iureșul mulțimii/ ca în împărăție,// dintr-odată ești singur/ cu imensitatea, singur/ cu cerul.“ (Ca în împărăție). Puține sunt pasajele decepției, introduse și ele într-un chip care le scade gradul nociv: „Cum ieși din umbră în soare,/ te izbește aerul nădușit,/ îți suflă cocleala în față,/ obrazul îți arde ca frunza aprinsă,/ pustiit de vlagă pe caldarâm,/ te retragi în boarea de sub frunziși.“ (Caniculă). Până și într-o circumstanță în care mărturisește că ar plânge „cutremurată de rănile ca solzii de pește“, când percepe „tăișul vieții pe sufletul smerit“, autoarea nu pierde din vedere soluția magic transfiguratoare a faptului că „luna coboară în adâncul învolburat,/ urcă la cer durerea din care se naște apa vie în pustie“. (În umbra poeziei). Luându-și ca martor atotprezența sacrală, Sonia Elvireanu vădește remarcabila originalitate a unei posturi în răspăr cu contextul, precum o smerită cutezanță.