Romanul recent al lui Eugen Uricaru, Pasărea cerului (Editura Școala Ardeleană, 2025), se înscrie în seria „romanelor istorice“ cu Rug și flacără, Așteptându-i pe învingători, Memoria, 1784. Vreme în schimbare, identificată și analizată pe larg de Marian Papahagi, N. Manolescu, Mircea Zaciu, Alex. Ștefănescu, Al. Călinescu. Este prima dată când Avram Iancu scapă din retorica „patrioților“ de ocazie, reuniți o dată pe an la Abrud, Câmpeni sau Alba Iulia, devenind protagonistul unei ample construcții romanești. Formula epică este aceea care a consacrat proza lui Eugen Uricaru, unind istoria cu utopia, faptele, radiografia politică și socială a epocii cu parabola și rețeaua densă a unei constelații simbolice. Pasărea cerului, asemeni majorității romanelor lui Eugen Uricaru, crește pe structura unui timp al crizei, a unui timp-epocă foarte sensibil din istoria românității ardelene din secolul XIX, cu neliniștile, amenințările și misterul unui destin necunoscut, imprevizibil, aflat în mâinile imperialilor de la Viena. Cititorul e invitat să asume translația textului dinspre istorie și document spre adâncimile conștiinței și ființei interioare ale protagonistului, în simbol și parabolă. În fapt, romanul care anunță, conform unei mărturii a autorului, trilogia Stele călătoare, o ficțiune construită pe temeiul unor „fapte istorice păstrate în tradiție și atestate în documente din cărți și arhive“, cum se spune în Nota autorului, începe cu biografia unui „tânăr avocat local, Iancu Avram“, cum este cunoscut în documentele Biroului Doi al Serviciului Secret în slujba directă a Împăratului Franz-Joseph care îi spune eroului ardelean, „Bonaparte“, povestea lui Eugen Uricaru sfârșind cu trecerea în legendă a personajului istoric, când prefectul Legiunii Auraria Gemina, a „armatei din munți“ devine „Crăișorul Munților“, ieșind din istorie pentru a trece în legenda din memoria colectivă. Acolo, Avram Iancu e o sărbătoare, când „puteau vorbi despre unele sau altele, se puteau plânge de necazuri, puteau spune zvonuri și povești“ și un simbol: „A murit Măria Sa, Avram Iancu, Regele Munților! Să bată clopotele!“.
Dacă legenda e finalul poveștii, parabola e începutul ei: „În imperiul antic persan, pedeapsa capitală era exprimată de satrap astfel: „Va fi liber ca pasărea cerului! Oricine îl poate ucide, fără teamă de pedeapsă!“. Această parabolă din amintita Notă a autorului identifică metafora din titlul cărții, proiectând destinul personajului: „Noi suntem ca păsările cerului! Nimeni nu le ocrotește, nimeni nu le păzește, oricine le poate ucide în zbor, nu pe pământ, fără a da socoteală!“, spune Avram Iancu studentului Petre Giurgiu, fiul unui vechi soldat din oastea prefectului, venit în vacanță de la studiile din București: s-au schimbat vremurile și „oamenii deveniseră alții“, tinerii urmași ai soldaților lui Avram Iancu trec munții, fac studiile în Țară, se întorc spre un alt orizont și, în același timp, văd și răspândesc legenda adevăratului Crăișor al Munților, după ce acesta va fi murit pe „pragul brutăriei lui Lieber din Baia de Criș“, când „o pasăre mare și albă se rotea înalt, deasupra medeanului“. Ca în toată proza lui Eugen Uricaru, în Pasărea cerului prim-planul narațiunii e disputat, deopotrivă, de structura epocii, cu analiza profundă a raporturilor de putere și de profilul personajului. În Viena, unde oamenii iubesc mai mut muzica militară decât muzica de operă, se pune la cale, în biroul colonelului Feuerstein de la Serviciul de Informații, asasinarea avocatului moților pe care maiorul Milan Kupka, după ce își va fi arătat abilitățile în exterminarea morlacilor din Istria, trebuie să-l documenteze informativ, folosind ura celor care s-au răsculat împotriva celor care au stat deoparte, a fraților, părinților și copiilor, care arde tot, „nu poate fi asemănată cu nimic“: Transilvania, unde tăciunii urii și răzbunărilor de după răscoala lui Horea nu se stinseseră și unde „ungurii ne sunt de folos“, iar slavii și valahii trebuie zbrobiți este un spațiu intens conflictual pe care prozatorul nu-l abordează în maniera convențională, a descrierii și reconstituirii cu idei primite din manuale de istorie, cărți și filme istorice, ci îl vede prin figura personajului colectiv, turma de neciopliți, urmași ai legionarilor romani, rebeli „crunți, fără iertare“ cărora nu le pasă de nimic, în afară de necazul lor și care „nu pun preț pe viața omului“, valahii percepuți de imperiali ca o populație primitivă, de hoți și vicleni, trăind în păduri „ca urșii, izolați, risipiți“, ortodocși, iar nu catolici, conduși de Avram Iancu, având legături de sânge cu Horea, numele cu care „îi speriau pe copii“, fantoma care îl însoțește pretutindeni. Avram Iancu, călare pe calul Brutus, visează Facultate de Drept și baie comunală în Câmpeni, conduce revolta țăranilor din Apuseni, la mijlocul secolului XIX, merge în audiență la Împărat, pe 8 martie 1850, sperând ca valahii lui să devină un popor component al Coroanei și nu cucerit de aceasta, este icoana moților, pe care vor să o fure Milan Kupka, Matiia Matjevici, un asasin chemat de austrieni când sunt de rezolvat „chestiuni delicate“, psihologul-psihiatru Nahum Reichmann, colonelul Feuerstein, șeful Serviciului Secret imperial, baronul Springenfeld, „pacificatorul“ de la Alba Iulia, căpitanul Ivanovici, „consilierul“ lui Milan Kupka, spionul său pe lângă Avram Iancu, jardarmul Alois Kannhammer.
Acestea sunt personajele care definesc profilul austriecilor în raport cu Avram Iancu și textura mecanismului puterii în Imperiu. Pentru că Împăratul se pregătește de o vizită în Transilvania, la „Bonaparte“ acasă, aparatul represiv pune la cale un plan diabolic pentru a-l răpune, sfărmând personalitatea și orgoliului protagonistului, otrăvindu-i mintea cu alcoolul pe care cârciumarii din zonă sunt siliți să i-l dea gratis, dar fără mâncare: „gloata valahă“ trebuie să se întoarcă la „starea ei istorică, aceea a trudei și a face copii care, la rândul lor, să muncească, eliminându-se, prin compromiterea conducătorului, ideile periculoase“. Acesta este planul lui Milan Kupka, trecut prin experiența măcelăririi morlacilor, răzvrătiți din Istria, prin biroul șefului său de la Serviciul Secret și, nu în ultimul rând, prin cabinetul doctorului Reichmann pentru că, iată, asasinarea lui Iancu, transformarea lui într-un „mort viu“ se face conform scenariului unei „operațiuni psihologice“. De altfel, prozatorul insistă pe psihologia grupurilor, a maselor, fixând câteva portrete ale unor personalități istorice, Papiu Ilarian, „întruchipare a românismului“, preotul Simion Balint, prefect al legiunii de Arieș, Axente Sever, comandantul din Podișul Transilvaniei, cel mai fidel dintre apropiații lui Iancu, strecurând, astfel, „otrava îndoielii“ în sufletul prefectului armatei din munți.
Pasărea cerului, un roman care crește din parabolă pentru a sfârși în nașterea legendei, căutând personajul din spatele unui simbol național este unul dintre evenimentele majore ale actualității noastre literare.