Mărgăritare-lacrimi
în frigul extrem
lacrima ți se izbește
de pardoseala bucătăriei
se rupe coarda
se împrăștie
perlele
de parcă le-ai arunca înaintea porcilor
așa picură din ochii tăi
jertfa asumată
și cum stai acolo
între toate celea
îmi vine-n minte doar
că mă pot vârî
sub dulapuri
să le curăț
iar și iar
ca rătăcita
și taciturna-ți jale
(ochii tăi înoată-n mărgăritare
în jurul luminii lor
roiesc insecte)
și mă gândesc
că dacă trebuie să dau cu mătura
după tine de-atâtea ori
ce Doamne sfinte s-o fi adunat
sub covor
(Traducere de Dóra-Krisztina Bács)
Capot-aripi de fluture
Aș vrea să fiu vânător de fluturi, ți-am zis,
iar eu pictor de aripi de fluturi, mi-ai răspuns.
Pe strada goală, dintr-un gang pustiu,
a ieșit o bătrânică cu fața stafidită,
în privirea ei nu mai era niciun pic de simpatie
față de omenire.
Privirea ni s-a lipit de capotul ei de nailon,
ca tinerii căsătoriți de banda adezivă de prins muște.
Imprimeul său viu colorat
părea ca îmbrățișat de aripi de fluturi.
Sau de parcă ea însăși, bătrânica șifonată, ar fi
fost fluturele,
care tocmai și-a strâns aripile ca pe-o rochie.
Așa ceva, exact așa ceva aș picta, ai șoptit.
Așa ceva, exact așa ceva aș străpunge c-un ac
de gămălie, ți-am răspuns eu.
Și când ai izbucnit în râs,
a început să toarne cu găleata,
fanteziile noastre zănatice
s-au ciuciulit,
s-au îmbibat ca bureții
și s-au revărsat, printre celelalte vise
căzute pe trotuar, spre gura de canal.
Am fugit spre adăpostul sigur
și o clipă m-am uitat înapoi,
bătrânica stătea tot acolo, în spatele perdelelor
de timp
ce se revărsa din tării,
în jurul ei s-a întins o baltă de culori învolburate,
iar goliciunea ei, cu aripile frânte,
a umplut strada pustie cu o lumină albă.
(Traducere de Barbara Balla)
Eram copii, aveam nevoie de un cămin
eram copii, aveam nevoie de un cămin,
la ușa căruia bătaia ușoară
era
ca bătaia reținută a inimii
tu cât timp îți poți reține
bătăile inimii scufundat
în apa mărilor străine?
tu cât timp poți
să te scufunzi
în liniște?
eram copii, căminul nostru nu-l sufla
vântul orb după noi,
degeaba ardeam cuișoare,
dulcea noastră limbă maternă
nu se carameliza la flacăra ei
doar așteptam, doar speram,
să ne prindă un permis de ședere
cu aripi ușoare,
sau să ne prindă un birou de imigrare
cu ochi zâmbitori
am pornit să înotăm, că doar eram copii,
să căutăm scoici și să călărim pe valuri,
să dansăm în siajul unor țări mai fericite
credeam că oricând scoatem capul să respirăm,
simțim mirosul bucatelor gătite de mama.
eram copii, și eram nerăbdători,
dar ori de câte ori chemarea acasă
se propaga deasupra apelor întinse
ne întreceam călcându-ne pe picioare,
să vedeam cine ajunge primul la recif,
la țărm, pe prundiș, pe insulă
eram copii și aveam nevoie de un cămin,
în poala căruia să ne putem așeza uneori,
care să ne usuce pielea cu căldura inimii ale
și să ne șteargă din ochi sarea
lacrimilor noastre pe care nu le-am vărsat.
(Traducere de Claudia-Roxana Coadă)
Povestea fiicei orfane a oricâtor mări
spusă pe dos
Din ce mare te-ai ivit –
degeaba netezesc nisipul din părul tău,
se revarsă neîncetat.
Ce mare te-a aruncat la mal,
de unde te-ai ales cu aceste răni sărate
pe care săruturile nu le pot obloji?
În ce ape ai fost îmbăiată
de s-a adunat atâta murdărie
pe velele pielii tale?
Ce reflux ți-a îmblânzit inima?
Și ce val te-a scos în larg
din golfurile cu lumini nevinovate ale copilăriei
tale,
ce nu se văd nici cu binoclul?
Și ce te-a alungat din poala de prundiș a mamei
tale
în apele puțin adânci
să cauți scoici cântătoare?
Și câte mări s-au ramificat
deasupra pătuțului tău
pretinzând dreptul de a-ți fi tată?
Și câte corăbii pline de întrebări
eșuează pe bancurile ce s-au depus
în ochii tăi ce promit profunzimi
în timp ce îți pieptăn din păr
nisipul ce nu se mai termină vreodată?
(Traducere de Barbara Dávid)
Tușica noduroasă
câlți, câlți, e numai câlți
clovnul de carnaval
în fotografia aceea
păstrată lângă
patul ei și pe care aruncă
câte-o privire cu ochii
înlăcrimați când
nu privește cerul nesfârșit
stoarsă de puteri,
poate
pentru ultima
oară înainte ca
niște mâni grijulii
și puternice
s-o împingă
pe ultimul drum
din fată ciufulită tușică noduroasă
pe chipul ei umilință
și împăcare creștină
scrutează cerul
să vadă e gri sau albastru
pe plămâni o coroană ivită
neamurile o evită
și cine s-o trateze mai poate
zadarnic le-ncearcă pe toate
medicina și știința
vine într-o seară albastră
clovnul cu hârca
după ea pe calul său șarg
câlți… câlți… cânepă…
câlți…
(Traducere de Karola György-Háromszéki