Ana Blandiana își adună, în recenta carte Poate poezia salva lumea?, 36 de interviuri oferite, în ultimii ani, unor prestigioase publicații internaționale, cum ar fi El Cultural (Madrid), Timpul (Chișinău), The New England Review (SUA), El Espectador (Columbia), etc. În cadrul interviurilor, întrebările incitante, curajoase, evidențiază relația dintre biografia poetei și societățile prin care a trecut, iar răspunsurile reflectă luciditatea și sensibilitatea, cei doi contraforți ai personalității acesteia.
Episoadele copilăriei, printre primele evocate, au fost marcate și modelate de lecturi, de atmosfera satului natal, Blandiana, cu „un pârâu care îl străbate ca o coloană vertebrală“. Arestarea politică a tatălui preot, precum și consecințele acestui fapt asupra familiei reflectă o realitate care încă mai pulsează dureros dincolo de epiderma confesiunii.
Într-un climat opresiv, așa cum aflăm în una dintre mărturisiri, libertatea, indiferent de fragilitatea sau de prețul ei, constituia bunul cel mai de preț, o a doua identitate a scriitoarei: „În dictatură libertatea mea era inventată de mine, era opera mea, și în viață, și în scris, era bunul cel mai rar și mai fără de preț, de care trebuia să am grijă să nu-l deteriorez sau să-l pierd, era un talent pe care trebuia să mi-l cultiv și care în multe privințe se confunda cu talentul literar“. Legat de aderarea țărilor estice la UE, verdictul poetei conține o viziune integratoare, care ar trebui să îmbine armonios latura materială cu cea spirituală. Cea din urmă este cu atât mai relevantă cu cât rămâne marcată de sechelele ideologiilor: „Mi se pare, de altfel, esențial ca integrarea să cuprindă nu numai strategiile economice și diplomatice, ci și obsesiile“. Acest argument pleacă de la ideea nobilă că „și suferința este un patrimoniu“, iar, în climatul actual al incertitudinilor/fisurilor teritoriale, „istoria este mai ales geografie“. De asemenea, românii sunt caracterizați printr-un melanj straniu de curaj și teamă, de perseverență și lașitate, fiindcă, într-o manieră ușor cioraniană, poeta afirmă că orice referință la identitatea noastră națională debutează cu „sentimentul singurătății și al singularității“. Realitatea literară de pe tărâmul kitsch-ului totalitar (Milan Kundera) vorbește despre compromisurile anumitor scriitori sau despre izolarea altora, fapt care, acestora din urmă, le-a menținut intactă integritatea morală și creatoare. Însă, odată câștigată, „libertatea cuvântului a diminuat importanța cuvântului“ în lumea de azi în care cuvintele sau semnificațiile acestora trec adesea prin malaxorul corectitudinii politice.
În alte părți este vizată manipularea și efectele acestei practici adânc înrădăcinate în societate și în politică. Este semnalată și gândirea actuală, plină încă de reziduurile ideologice ale trecutului, care compromite activitatea și umanitatea celor implicați în schimbarea lucrurilor. În alte dialoguri se remarcă și arta portretului colectiv, în cazul poporului rus, pe care îl percepe ca fiind scindat între atitudinea obedientă a celor de jos și supremația imperialistă a conducătorilor săi, vizibilă și astăzi.
Natura sau scopul poeziei capătă un caracter revelator atât în cadrul experienței scrisului, cât și al lecturii, pe care Ana Blandiana le-a descoperit și susținut încă de la vârste fragede. Astfel, cunoașterea poetică, în permanență, a consolidat și insolitat cunoașterea intelectuală a autoarei. Se remarcă, în primul rând, sensibilitatea și insolitul viziunii sau natura aforistică a majorității ideilor. Autoarea mărturisește că poezia este arhitectura propriei personalități, deoarece „a fost un act de credință față de propria mea definiție“. Prin natura ei revelatoare, solară, de-un rafinament înalt al intuiției și al fanteziei, ea „seamănă cu aurora boreală care se ridică deasupra zăpezilor fără ca aceasta să însemne că le topește“. Cenzura nu a făcut altceva decât să provoace o dedublare a poeziei cu scopul inducerii în eroare a celor care, străini de subtilitățile și nuanțele ei, mutilau textele care ieșeau de sub tutela ideologiei: „Prin cenzură poezia nu a fost doar împiedicată să se exprime, ci și împinsă să o facă în forme mai subtile, esențializate.“
Paginile care dezvăluie experiența supraviețuirii în comunism, în cazul poetei, oferă un tablou al îngrădirii libertăților individuale, al compromisului, al abuzului și al permanentei însingurări generate de refuzul acceptării unor monstruoase coaliții în cadrul regimului. De pildă, poeta consideră că, în prezent, „corectitudinea politică este identică cenzurii interioare din comunism“ și, folosind un limbaj metaforic, sugerează că între cele două tipuri de cenzură există diferența dintre „un proces fizic și unul chimic: primului puteai să i te opui, dacă aveai curaj, celălalt te dizolva, obligându-te să te anihilezi singur“. Așadar, în aceste circumstanțe triste, de ieri și de azi, poeta optează pentru reîntoarcerea la modelele antichității, prin „cultivarea binelui și frumosului (Kalokagathia, îi spuneau grecii vechi)“.
Ihab Hassan, într-o carte-fanion a postmodernității, Sfâșierea lui Orfeu, analizează tradiția literară a tăcuților, a acelor scriitori pentru care tăcerea devine metaforă, un scut împotriva unei culturi asaltate de unele discursuri stridente, zgomotoase, aride intelectual. Astfel, în bruiajul și în isteria colectivă a ultimelor decenii, rostul poeziei a fost unul parcă taumaturgic, asigurând reglajul fin dintre modestie și asumare, dintre moderație și selecție, căci a restabilit „o tăcere care nu e opusă doar vacarmului, ci și orgoliului că totul poate fi spus“. Pentru o estetică a moderației și a modestiei militează aceste confesiuni care deschid câteva orizonturi de meditație și de salvare.