David Seko își publică romanul Războiul fără veac (Ed. Junimea, 2025), la vârsta de 19 ani, asumând că datele de pe manșeta cărții sunt corecte, și l-a scris probabil în jurul vârstei de 18 ani, vârstă la care maturitatea noastră este consfințită legal, cu tot cu libertăți și responsabilități. Dacă aș putea oferi și ar avea vreo valoare un certificat de maturitate scriitoricească l-aș acorda fără ezitare acestui romancier atât de tânăr și atât de talentat.
Structura unui roman e importantă, există întotdeauna o arhitectură vizibilă, exterioară, așa cum vedem o clădire și putem deosebi volumele, fațada, compartimentarea, dar și una invizibilă, pe care doar dacă intri în clădire ai șansa să o descoperi, o arhitectură adesea secretă care este făcută pentru a fi descoperită. Dar partea cu devărat inefabilă a oricărei arhitecturi vine din locuirea acesteia. Romanul lui David Seko este alcătuit din cinci părți, ele nu sunt propriu-zis capitole, „Amintirile vulturilor“, „Corida pisicilor negre“, „Bestia cu ochi reci“, „Viers din guzla iernii“ și „Cele două țărmuri“, al treilea fiind la rândul lui compartimentat în „Șacalul“ și „Șarpele“ și cel de-al cincilea fiind împărțit la rândul lui în trei părți, „Rămășițe dintr-un rege“, „Frânturi dintr-o cruciadă“, „Cioburi dintr-un Dumnezeu“. Cele cinci părți ne poartă în lumi diferite, în epoci diferite și sunt aparent fără legătură în afara temei pe care titlul și mottoul ne-o propun ca pe o parabolă, tema războiului etern sădit în chiar miezul ființei umane a cărei singură rațiune de a fi este vrajba, începută cine știe, cu invidia lui Cain și sacrificarea lui Abel, pentru că acest război este unul fratricid, purtând cu sine esența apoftegmei hobbesiene din Leviathan: homo homini lupus. Prima parte ne plasează în Italia aflată sub ocupație germană și descrie un episod al luptei între nemți și partizanii italieni, având în centru un comandant german fanatic Wohlt, cea de-a doua în timpul ocupației franceze a Spaniei sub Napoleon I, avându-l ca personaj central pe generalul Joachim Murat, cel de-al treilea în vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei aducând în prim-plan pe mâna dreaptă a regelui, pe Vibora, cel supranumit El Capitan, cel de-al patrulea îl are ca principal pe unul dintre cei mai sângeroși monarhi, Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, iar cel de-al cincilea care coboară cel mai mult în ficțiune, pe un rege imaginar numit Deleastin I-ul (îmi sună ca un ecou numele personajului fantast, Constantin Pierdutul I-ul al lui Ștefan Bănulescu din Cartea Milionarului) care participă la o cruciadă și ea inventată, care pare să aibă loc după căderea Constantinopolelui.
Este vorba de cinci bătălii, cu o pondere diferită, prima dintre trupele Wermachtului și partizani nu are am ploare decât în contextul eliberării Italiei de către aliați; cea de-a doua ține de un episod celebru al războaielor napoleo niene cu consecințe considerabile, reprimarea extrem de brutală a revoltei spaniole din Madrid pe 2 mai 1808 de către generalul Joachim Murat, supra numit Vulturul lui Napoleon (de unde și titlul acestei părți!), general care a utilizat și cavaleria mame lucă reputată pentru cruzime (Francisco Goya a imortalizat o scenă de execuție într-un tablou celebru), totul pornind de la sechestrarea familiei regale spa niole și expedierea sa în Franța, deși spaniolii intrau în Spania ca aliați meniți să-i ajute pe aceștia din urmă să cucerească Portu galia; un episod preliminar cu o furtună care a zguduit flota spaniolă și care a anticipat eșecul bătăliei maritime din 7 august 1588 dintre Invincibila Armada a lui Filip al II-lea și flota en gleză a reginei Elisabeta I condusă și de Sir Francisc Drake; masacrul ordonat de Ivan al IV-lea împotriva Novgorodului pornind de la presupunerea că li derii orașului s-ar fi aliat cu inamicii polonezi și lituanieni cu care aveau bune relații comerciale; și o luptă în deșert împotriva arabilor, una dintre nume roa sele și irelevantele încleștări de acest fel. Războiul își conține cruzimea, numai că așa cum se poate observa, cu câteva excepții, este vorba mai degrabă de masacre ale populației civile, de catastrofe precum furtuna care nimicește o parte din flotila spaniolă, efect exagerat de romancier în beneficiul fic țiunii, de exercitarea puterii pentru a distruge vieți dincolo de conflictul militar.
Războiul este numitorul comun, dar nu numai, pe fondul lui se detașează inubliabile figuri militare, unele ficționale, altele cu o existență istorică bine precizată, dar care împărtășesc o cruzime deosebită, un apetit pentru masacru, care au o insațiabilă voință de putere și de exercitare a ei dincolo de orice limită. Toate aceste personaje sunt mobilizate de un hybris specific personajului tragic, care conduce la distrugerea lor, fie că ea se întâmplă în cuprinsul poveștii, fie că este anunțată, cum e cazul generalului Murat, executat pe 13 octombrie 1815 în Calabria sau pronunțată ulterior ca în cazul lui Ivan Groznâi care-și ucide singurul fiu. Prozatorul construiește aceste figuri accentuate ale spaimei și cruzimii, conferindu-le o extraordinară vivacitate, expresivitate și redându-le reflecția care le definește filozofia politică de esență machiavelică, atunci când nu e vorba de una teologică într-o versiune adulterată. În orice caz, existența lor relevă cealaltă temă ascunsă a arhitecturii romanești a lui David Seko, Teodiceea, chestiunea binelui și a răului, unde căderea ia forma Istoriei, și unde binele și răul nu sunt simple categorii morale, ci categorii ontologice, adică viața și moartea. Acești lideri, comandanți, eminențe cenușii, mareșali, țari, regi, sunt încarnări complexe ale răului ca expresie a puterii lumești a Demiurgului cel rău sau a unui Dumnezeu veterotestamentar schimonosit de pasiunile pe care le pedepsește la supușii săi. Puterea absolută este patima, hybrisul lor, iar legea după care se conduc este cea enunțată cu ocazia semnării unui protocol al celor patru detracați sadieni din Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei, ecranizarea lui Pier Paolo Pasolini după romanul Divinului Marchiz: Totul e bine când e excesiv.
Nu am suficient spațiu pentru a comenta felul laborios în care-și lucrează personajul David Seko, există o anumită măreție shakespeariană a ticăloșiei, a cru zimii, cu toate contorsiunile, distorsiu nile, clivajele pe care le comportă aceste personaje. Într-un fel, ele sunt acționate de un resort dramatic, sunt scenice, discursul lor, replicile lor devin memora bile și este ca și cum ele ar fi rostite în fața unui public larg, în fața istoriei pe a cărei scenă evoluează și la edificarea căreia contribuie ca agenți ai puterii politice și militare. În partea a cincea are loc un dialog între rege și bufonul lui care pare desprins din piesele lui Michel de Ghelderode, din Escurial, de pildă. Leprosul Vibora care putrezește de viu și care se poate strecura în animale pentru a supraveghea dușmanul, își exercită cruzimea cu un rafinament dat de filozo fia sa politică care se transformă în propria teologie.
Romanul lui David Seko nu este însă unul isto ric, chiar dacă bine documentat în această privință, el nu transcrie istoria. De asemenea, nu este niciunul care o romanțează precum Regii blestemați ai lui Maurice Druon sau o transformă într-un roman de aventuri precum Walter Scott, Michel Zevaco sau Paul Feval, ci un roman de reflecție asupra istoriei văzută din perspectiva unor satrapi aflați pe diferite trepte ale puterii, de la țar la comandantul militar, dar cu prerogative maximale, dar și a unor personaje secundare, a celor striviți de roata istoriei, în care puterea celor mari se reflectă. Poate mai apropiat de acest demers este Pe falezele de marmură al lui Ernest Jünger, unde autorul transformă într-o parabolă ascensiunea Marelui Pădurar alias Adolf Hitler, Regele arinilor al lui Michel Tournier sau chiar Creanga de aur al lui Mihail Sadoveanu. Înclinația spre parabolă/fabulă este prezentă în tot romanul, dar există o imagine obiectua lizată care revine și care ascunde un miez mitologic, ascuns în pliurile memoriei colective, în zona umbrei și arhetipurilor jungiene, pronunțat de un discurs care închide poeticul prin hermetic. Imaginea cum se poate vedea mai jos este cea a unui vas care conține figurine umane pe care căpitanul Vibora le va așeza extatic la capul fiecărui archebuzier adormit pe care intenționează să-l ucidă, același vas care-i este făcut cadou copilului Ivan, viitorul Ivan cel Groaznic, pentru a-l distrage de la un gest de sadism, cel pe care căpitanul di Stefano îl zărește într-o pictură parietală și tot așa. „În josul scenei de luptă căpitanul zărește un desen ciudat, înfățișând niște figurine umane ieșite dintr-un vas lucrat cu măiestrie. Par să fie jucării. Probabil că asta și sunt. Jucării ale primilor oameni, care cunoșteau doar silexul și ceramica. Are senzația vagă a unei amintiri îndepărtate, dar nu le-a mai văzut niciunde. Ale cui au fost? Cine s-a jucat cu ele? Sentimentul de familiaritate îl părăsește. Nu a sa este memoria care le cunoaște înțelesul.“ Jucării ale unor forțe obscure, puternicii lumii, împuterniciți temporar asupra celorlalți se joacă de-a Dumnezeu cu semenii lor fără să realizeze cât de prinși sunt în cercul fatidic al istoriei pe care cred că o guvernează, că îi trasează parcursul, căreia îi dictează discursul.
Romanul lui David Seko se naște matur, romancierul are toate datele unei strălucite deveniri în domeniul romanului, iar primul pas pe care-l face este unul mare.