Un om rătăcit într-un oraș rătăcit

Literatura este o scriere/ citire a propriei oglindiri. Suntem tentați să aflăm cine suntem, să ne clarificăm identitatea, și o cale (captivantă) este cea specular estetică, imaginară. Cunoașterea de sine este intuită cel mai bine în poezie, care se bazează pe revelație sensibilă (asemenea unei dimensiuni umane apriorice). Cartea lui Emilian Iachimovski, Încă o zi (Editura Oscar Print, București, 2025), este una reflexivă, întoarsă spre sine, căutându-se într-un timp și în geometrii nedeterminate: „Când ora 8 se așeza în palma lui/ ca un mic infinit, era timpul doar/ o apă nemișcată de nicio vâslă pân’atunci,/ ca fumul de tăcere pe o apă,/ într-un triunghi dreptunghic numit/ Max Emilian Iachimovski./ Dacă Iachimovski era ipotenuza,/ poate că Max la pătrat plus Emilian/ la pătrat, făceau acea beție/ a dulceții de a visa aerul/ de pe foaia de hârtie.“ (24). Un romantic în fond, un expresionist în privința mijloacelor folosite, scriitorul înțelege îndeletnicirea scrisului ca pe o voluptate contemplativă subtilă, recurgând la expresivități senzitive. În același sens, își asumă și imaginea unui iconoclast, evoluând într-un oraș fantezist, real-ireal, ocupat de fantasme, de foci abandonate, de pensionari, de vechi farmacii, întors într-un vis medieval: „era la Severin tânăr păgân/ ce se-mbăta cu săruri pătimașe,/ c-ar fi zărit conturul ferecat/ al lui satan/ […]/ Se agăța de ceasul de buzunar/ ca de o geamandură/ […]/ Vagi mirosuri de pop-corn și/ râsete ca niște trotinete uitate/ în iarbă, treceau pe lângă el./ […]/ Și mereu apărea urma femeii/ care să îl împiedice,/ care să-i facă o nesuferire/ și să-l înșele în umbra gândului“ (1). Ca și volumele precedente, și acesta urmărește, unitar, ca un singur poem, un parcurs existențial, un destin. Poetul este conștient de iluzoriul lumii în care îi este dat să existe, simțindu-se reflectat într-o oglindă strâmbă, captiv în interiorul Frumuseții (care, paradoxal, duhnește). Se bucură, paradiziac, de trecerea timpului, fără să înțeleagă că este ireversibil, pe când „O noapte grea-i spunea/ să nu facă nimic“ (3), să se complacă într-o stare de prostrație. Timpul, omnivor, îi produce pierderi ireparabile: „Părinți, prieteni, dinți,/ speranța și bucuria de a trăi“ (4). Se derulează simultan și scenariul orașului de provincie, al irosirii vieții fără a-i înțelege sensul, a-l pierderii iubirii: „Vedea imagini care nu erau ale/ ochilor lui, dându-și seama că/ a fost un îndrăgostit ratat/ înecat în lacrimile unei singure/ femei“ (8). Drama personală este acompaniată de alta a comunității: „Știa biserici transformate/ în cinematografe, biserici/ transformate în metrou./ Știa să spargă fiolele tăcerii/ ca o morfină ce îl mai ține viu,/ să rabde viața până la capăt/ chiar dacă se-ndrepta spre un trecut/ în care nu-i era ușor să intre/ zâmbind. Se golea încetul cu încetul/ până nu mai rămânea/ din măduva lui, decât/ caverna scobită a uitării.“ (9). Lumea personală trece printr-un stadiu agonic, suferind dezafectări, mutații: „Luna cobora argintiu/ din mătasea veche a serii,/ ca să putrezească pe geamuri./ Se așeza în scaunul vechi/ ca în poalele unei fantome.“ (13), „Trăia în lumea care se topea/ În urma vieții sale“ (14), „Poate că deja era mort.// […]/ Ceva umed îi aluneca pe obraji,/ ceva care picura noaptea/ din ceasornicul spart ca un ou.“ (15). Imagini sunt, adesea, picturale, par extrase din recuzita suprarealistă (Persistența memoriei). Starea depresivă este una lucidă, analitică, rezultatul unei meditații. Poetul se simte vidat de amintiri, de prezent: „anii treceau și el trăia/ dar netrăindu-și viața“ (17). Natura, lumea sunt o sursă permanentă de scepticism, peste ele tronând Moartea impunătoare. Propria transformare este dramatică: „Fusese sălbatic ca o mare baltică,/ acum era ultima bomboană/ din Pomul de Crăciun,/ pe care nimeni din familie/ n-o mai mânca, lăsând-o/ celuilalt și celuilalt și celuilalt,/ ca viața lui ce-o vor găsi/ uscată printre globuri.“ (20). Atmosfera poemelor este imprecisă, oamenii sunt dezorientați, ascunși în singurătatea deconcertantă: „Oamenii trăiau singuri/ în spatele unui ziar deschis/ pe care-l citeau fără să înțeleagă nimic./ […]/ Le era rău cu ochii deschiși./ Nu mai găseau gările/ din orașele rătăcite/ ca niște cărți poștale,/ din vechi stațiuni ce azi nu mai există“. (27). Eroul poemului scris de Emilian Iachimovski este chiar el. Se numește Max Emilian Iachimovski și reprezintă o obiectivare a eului, devenit propriul spectator, urmărind (imparțial?) povestea vieții și a morții sale. De aceea, totul se petrece în oglindă, într-o lume virtuală, într-un timp anistoric, într-o realitate alegorică: „Mama i-a deschis ușa,/ s-a uitat la el, și i-a zis:/ Max nu mai locuiește aici!/ Păi, eu sunt Max! și moartea/ urcă pe mine ca o iederă/ sau ca o gâză gâdilătoare,/ ca vestejirea, ca viața cu pereți…/ Nu, nu! Max nu mai locuiește aici!“ (32). Geneza este, desigur, prima întâlnire cu sfârșitul, după care urmează alte și alte sfârșituri. Max nu mai locuiește cu mama sa, nu mai este în casa lui. El locuiește în singurătatea sa, la fel ca fratele său care „[…] într-o zi a murit./ […]/ Inima îi căzuse în gol ca un lift,/ cu care ar fi vrut să urce/ deșurubând timpul, până dincolo/ de lumina analgezică de deasupra patului.“ (34). Totuși, concluzia este că „Viața golită de moarte, nu capătă sens.“ (36). Iar moartea, pentru el, este una definitivă: „Știa că va ajunge în viața de apoi/ prea târziu. Zdrobit, obosit,/ fără să mai poată lua nimic/ de la capăt.“ (41). Încă o zi este o carte inițiatică, dusă de la o margine la alta (de la început până la sfârșit), cu mare grijă, cu perseverență, chiar îndârjire, construind o himeră, esențializând, acumulând imagini, abstractizând, o carte în care viața este un urcuș (o cădere) spre moarte, asemenea bolovanului lui Sisif.