Rândul trecut observam că drumul vieții nu e doar lista exactă a ceea ce facem sau ce ni se întâmplă. Mintea și inima fiecăruia din noi întâlnesc lumea în diferite feluri, se măsoară cu ea, o înțeleg mai bine sau mai puțin bine, o îmbrățișează sau o resping, mereu asemenea sau dintr-o dată altfel. Suntem fiecare cineva sau, altfel spus, o persoană, care își croiește calea ei, inspirată, ispitită, răsplătită, pedepsită.
Cartea lui Vladimir Lossky Introducere în teologia ortodoxă, scrisă în exil în Franța și publicată în 1944 (traducerea românească la Editura Sophia, 2014), explică în termeni spirituali bine aleși ce înseamnă persoana umană. Or, ceea ce Lossky observă în lumina religiei ar putea, cred, fi înțeles și în termeni laici la un nivel mai general.
Pentru Lossky, în Noul Testament coborârea duhului sfânt povestită în Faptele Apostolilor 2 are o importanță deosebită. Într-un fel, ea încheie lunga istorie a lumii și a omenirii care face obiectul primelor cărți din Biblia Ebraică și al celor patru evanghelii. Privită prin prisma sfintei treimi, pentru Losski crearea lumii n-a fost o simplă revărsare naturală a puterii divine și nicio punere în scenă a unor idei platonice stabile, eterne, ci un act liber al gândirii/voinței treimii, act înfăptuit de Tatăl cel de Sus care dă naștere unei noi realități, vii, surprinzătoare, imn al forței atotputernice.
Iar crearea ființei umane cu care acest act se încheie („Să facem om, după chipul și asemănarea noastră“ Facerea, 1, 26, trad. Vasile Radu și Gala Galaction, 1938), produce o ființă activă, liberă să meargă pe drumul pe care și-l va croi ea singură. Neascultarea – păcatul lui Adam și Eva – era deci cu putință de la bun început. Alungată din rai, câștigându-și hrana cu sudoarea frunții, despărțită în triburi și neamuri care se luptă unele cu altele fără sfârșit, omenirea va aștepta multă vreme venirea lui Isus din Nazaret, cel de-al doilea Adam. Datorită lui, fiu al Tatălui de Sus și al sfintei fecioare care i-a dat naștere pe acest pământ, păcatul strămoșesc va putea fi iertat și, mai ales, așa cum Lossky subliniază, o nouă comunitate, biserica, va lua naștere, primind oameni care provin din diferite familii, triburi, neamuri și cred cu toții în dubla natură divin-umană a lui Isus, precum și în mântuirea sufletelor pe care jertfa lui o face cu putință. Venind după creația acestei lumi și după căderea datorată libertății umane acordate de Creator, mântuirea prin înființarea unei comunități religioase strâns legate – biserica fiind mai presus decât grupurile umane obișnuite – ar reprezenta, susține Lossky, cea mai clară contribuție a lui Isus în istoria creștină a lumii.
În contrast cu Tatăl și cu Fiul, atât de limpede implicați în creație și salvare, rolul Sfântului Duh e mai tăcut, mai tainic. Cu siguranță inclus în aceste prime două mari momente, Sfântul Duh nu acționează singur decît mai târziu, după răstignirea, îngroparea și învierea lui Isus. În Faptele Apostolilor 2, în ziua Cincizecimii discipolii lui „erau toți adunați laolaltă“ (2, 1) și dintr-o dată, spre această comunitate bine unită, „din cer fără de veste a venit un huet, ca de vijelie care trece, și a umplut casa unde ședeau ei“ (2.2). După care „li s-au arătat împărțite niște limbi ca de foc și deasupra fiecăruia din ei s-a oprit câte una.“ (2.3). Spre deosebire de unirea tuturor ființelor umane din toate colțurile lumii într- singură instituție, biserica, fiecare din aceste limbi de foc atinge una, numai una ditre aceste ființe, într-un mod unic, apropriat fiecăreia din ele ca persoană umană, în același timp legată de o comunitate bine definită și luminată, în felul ei, de propria ei limbă de foc.
Voi încerca rândul viitor să reformulez în termeni generali această abordare spirituală a noțiunii de persoană.