Îmi aduc aminte din istoriile belice (sic!) despre alimentele făcute din înlocuitori pentru armata germană, de ciocolata cu sânge și pământ (sic!), de altele și de altele. Din una și din alta. Pe atunci li se spunea simplu: surogate. În primii ani ai regimului zis de democrație populară, surogatele mai țineau încă prima pagină a vieții celor ce au avut norocul/ nenorocul (?) să trăiască atunci. N-aș putea să spun când și cum acest cuvânt a dispărut, dacă a fost eliminat asemenea exploatatorilor, burgheziei, dușmanilor poporului. Mai degrabă cred că a dispărut tacit, pe șest cum s-ar spune. Exista și în anii aceia, de pildă, surogatul de cafea, numit cicoare, ba chiar mă tem că erau mai multe asemenea produse. Dar surogatul-șef era statul democrat-popular, înlocuitorul de stat cu surogatul său de democrație… Pentru cafea, mai puteai alege vreo două surogate. Pentru Marea Adunare Națională, nu. Că, dacă nici aurul nu era aur, de ce cafeaua să fie cafea și untul unt și… așa mai departe? Ne era atât de bine, încât nu mai băgam noi de seamă la ce gust are cafeaua! Era înlocuitorilor a culminat cu cea poreclită „de aur“.
Cafelei i s-a spus, neoficial, ba chiar cam revoluționar, disident: nechezol, pentru că înlocuitorii ar fi fost din orz sau ovăz, oricum din ceva luat de la botul cailor. Care, cu câtva timp înainte, pe vremea lui Dej (Gheorghe Gheorghiu-~), când cu mecanizarea agriculturii, fuseseră uciși în masă, într-un adevărat genocid al cailor, care i-a dat prilejul lui Ion Alexandru să scrie un poem minunat, citit cândva la un cenaclu din Cluj, pe când nu era încă decât o tânără speranță.
Cum istoria – fir-ar ea să fie! – se încăpățânează să nu se despartă de cronologie, ni le servește una după alta, nu pe toate simultan, adică deodată, a venit, într-un târziu foarte târziu și rândul cuvântului „înlocuitori“ să se estompeze, cu ajutorul cine știe câtor mii de victime ale unei datorii încheiate. De fapt, cuvântul n-a dispărut, atâta doar că s-a ascuns, iar, ca înainte de Războiul Mondial, în dicționare și-n alte unelte ale celor care mai știu să citească și să și vorbească, fără cursuri de comunicare. Apăruseră, încă, de prin finalul apoteotic (?) al socialismului biruitor și biruit, doctoratele date unor activiști de partid care nici nu se mai oboseau să-și caute diplomele de bacalaureat, ba o tovarășă, de fapt, Tovarășa, nu și-ar fi găsit nici măcar diploma de – cum se zicea atunci – școală elementară, dacă, Doamne ferește!, i s-ar fi cerut. Dar acad. dr. doc. ing. tot a ajuns.
Că acum avem, sau are lumea noastră post sau surogat-revoluționară, o problemă, cum se spune, cu „doctorii“ plagiatori care ajung prim-miniștri, miniștri și așa mai departe, asta nu e decât o urmare a acelor vremuri. De minciuni, de ipocrizie revoluționară, de activism ipocrit, de triumfalism mizerabil.
În cursul istoriei, generațiile umane în general, cât și cele din arte, se succedau, făcându-și, cumva, poate iluzoriu, loc, una după alta, într-un ritm mai lent sau mai grăbit, după cum înainta veacul (vorba lui Grigore Alexandrescu). Nici nu ne-am dat seama, ca de obicei, decât târziu, că demult generațiile de scriitori nu se mai succedau armonios, ci se înlocuiau furios unele pe altele. A devenit – culmea, zău așa! – activă o formulă a fascismului italian, dacă-mi aduc eu bine aminte: „un giorno da leone“. Adicătelea „o zi ca leii“. Ei, nu formula, ci conținutul ei. Ca leii sau ca mâțele care se prefac lei, dar numai o zi. Iar ziua, cum se știe, trece. Mai repede sau mai lent, dar trece.
În noua democrație care ne bântuie, multă lume fără altă ocupație scrie. Bovarismul cel nou are și el efectele lui, dar și cauzele lui. Cauza e, poate, tocmai faptul că trebuie, oricum, să-și umple sau să-și consume timpul toți indivizii azvârliți în lume. Plus conștiința că oricine poate orice, numai să vrea și să insiste. Și, ce să vezi? – vorba comunicatorilor grăbiți –, tot mai mulți scriu și se afirmă cu multă furie. Ideea că unii i-ar urma pe alții dispare. Nu mai e loc de nicio urmare, nu mai există va urma. Totul e o veșnică (?) înlocuire. Rade-l pe cutare din literatură, din manuale, din…, de oriunde, ca să aibă loc înlocuitorul. Cafeaua arabica autentică se găsește peste tot. Înlocuitorii s-au mutat prin alte zone. Prin literatură, prin guverne, te miri pe unde le mai trăsnește impostorilor să facă pe autenticii. Doctori în științe, deputați, senatori, miniștri, scriitori, protestatari etc.
De aici până la AI câți pași să fie? Numărați, vă rog. „Minunata Lume Nouă“!