Cristian Pătrășconiu: Când urcați pe munte, ce simțiți mai mult: poezie sau proză?
Liviu Ioan Stoiciu: E treaba subconștientului să acumuleze ce simt. Prin el sufletul comunică, se exprimă la masa mea de scris (nu întâmplător am senzația că „mâna scrie singură“; impulsul de a crea îl dă sufletul). Sau așa îmi imaginez, n-am o explicație „față de procesul de creație în sine“. Sufletul rămâne „sursa conștiinței de sine“, nu? Aș putea să vă răspund că simt poezie când urc și simt proză când cobor, sună bine (cum sună bine să susțin că scriu poezie cu o emisferă cerebrală și proză cu cealaltă emisferă cerebrală). Totuși, „în fapt“ – pe munte n-am cum „să simt“ poezie, o dată ce scriu spontan, irațional (când vin la masa de scris „n-am nimic în cap“, scuze pentru acest gen de banalizare a vocabularului meu; mă bazez pe ceea ce are reținut-memorat subconștientul, inclusiv la nivel de simbolistică). Dar dacă am un proiect de proză în curs, sigur, când urc pe munte până spre vârf (fiind vorba de cel puțin opt ore de urcat și coborât, de regulă) îmi pot veni în minte continuări ale subiectului sau retractări la ceea ce am scris (nu degeaba se spune că sufletul creator este „observatorul“ mut din spatele gândurilor).
Cum percepeți poezia pe care o scrieți: mai degrabă ca fiind una confesivă sau una distantă?
Cum percep propriile-mi versuri? Ba ca versuri confesive (de „stare de spirit interiorizată“, biografică, brută, subiectivă; chiar dacă le exprim și în persoana altuia, nu numai a mea; versuri-jurnal, „prozaice“, care curg de la sine, cu păcatul repetării), ba ca versuri distante, „obiectivate“, de reflecție și analiză, retorice, descriptive, ceremonioase, mediate de mituri și simboluri, „eseistice“ (cum le calific eu, degeaba încerc să le mai reprim). În toate subliniind „condiția omului universal“ (martor al propriei mele vieți) și „spectacolul lumii“, pe același „stil“. De-a lungul anilor am observat că mi se schimbă natural scrisul, păstrându-se un fir roșu, cât de cât recognoscibil (de la prima mea carte de versuri, La fanion din 1980 până la ultima apărută, Mersul lucrurilor din 2025 poate fi descoperită o aceeași „identificare emoțională“, deși cărțile nu se aseamănă; din start amestecând poezia confesivă cu poezia distantă, balanța atârnând ba într-o parte, ba în alta, completându-se).
Ce face, din unghiul dumneavoastră de vedere, ca un poem să fie autentic?
Dacă nu ții cu orice preț să „poetizezi“ („literaturizezi“) și scrii după propriul ritm, brut, spontan, „așa cum vine“, fie și fragmentar, cu spirit autocritic (eu respect modul de supraviețuire intim, când un gând îl înlocuiește pe altul, de la sine, și când îți distrage atenția alt gând, în același timp, emoțional, păstrându-se în fragmentare coerența), poți spera că „produsul scris“ e autentic – original în ochii tăi, „cu sens“. La masa de scris eu sunt mereu nemulțumit, și nu atât de ideea că e inautentic, pe moment, ce am scris, cât de faptul că poemul n-are valoare „în absolut“ (atunci când conștientizând asta îmi stric ziua; deși și ratările, până la urmă, au dramul lor de autenticitate).
Cât de mare, de numeros apreciați că e, acum, publicul trezit pentru poezie?
Eu n-am un public (avizat sau nu) care să mă citească. N-am avut nici înainte de Revoluție, cu atât mai puțin după Revoluție. Sunt recunoscător criticilor de poezie care mă citesc și chiar scriu despre cărțile mele, eventual și colegilor care mă mai citesc din curiozitate, să vadă dacă merit într-adevăr atenția care mi s-ar putea acorda la un moment dat (cine știe, ca nominalizat la un premiu, de exemplu). Nu mi-am făcut niciodată iluzii, conștient fiind că pentru marele public sunt un anonim. Cititorii mei nu s-au „trezit“ și nu se vor trezi niciodată (n-au niciun motiv să abandoneze telefonul mobil și rețelele de socializare, să găsească timp să-mi deslușească poezia, ar fi o întreprindere absurdă; nici măcar de curiozitate). Sincer, nici nu mă pasionează acest subiect. Sunt favorizați de soartă scriitorii incluși în manuale școlare (și în cursuri universitare, dacă au norocul să fie subiect de doctorat, sau în cercetări academice), ei „trezesc“ cititorii de mici… Cât de mare e acum publicul care citește poezie? Dacă vreți să vă amuzați, e pe cât de mare e posibilitatea să ajungi de la pământ la cer; deși ar putea să ajungă mai repede prin poezie decât prin tehnologie (fie și inteligență artificială). Personal, nu cunosc public „trezit“ pentru poezie (și sunt cu atât mai pesimist că există o asemenea categorie de favorizați, în condițiile în care noile generații de poeți nu citesc decât poezia lor, ignorând istoria poeziei române și pe poeții care au operă de dinainte de Revoluție și publică și azi).
Cum poate fi, cum mai poate fi trezit cineva la poezie, pentru poezie? Și, legat de ceea ce spuneam mai înainte: cum poate fi sporit acest public?
Concret – cărțile de poezie nu mai intră în librării (nefiind vandabile, ți se spune) și în bibliotecile publice (n-au bani de achiziții decât pentru uz școlar). Poeții își editează cărțile în tiraj restrâns, să nu spun confidențial (300 de exemplare e enorm, n-ai cui să trimiți cadou atâtea exemplare cu autograf). De unde să iei o carte de poezie originală să o citești, la o adică, interesat (văzând că e premiată, ești curios să o citești), dacă nu ți-o trimite autorul? De la Revoluție încoace s-a rupt lanțul difuzării, iar editorul nu vine cu cartea de poezie la târgurile de carte decât selectiv (dacă o mai are în depozit). Apoi, cum să „trezești“ (din somnul cel de moarte) cititorul curios de poezie decât prin reviste literare? Vă puteți imagina că noile generații (deturnate de acea parte a douămiiștilor devenită dușman al proiectelor Uniunii Scriitorilor, care are editură și reviste literare) habar nu au de existența revistelor literare, nu le citesc (reviste care ne-au făcut pe noi, cei din generațiile de până să apară noile generații, scriitori și cititori)? Deși se găsesc pe piață, la chioșcuri InMedio, nu le cumpără. Pe de altă parte, apar anual cu sutele cărți de poezie, inclusiv de debut, noile generații nu le pun în circulație, mor în anonimat… De unde să apară cititorii de poezie? Pe de altă parte, sunt batalioane de absolvenți (licențiați) ai facultăților de Litere (nu mai pomenesc de celelalte facultăți de „științe umaniste“: istorie, filosofie, limbi și literaturi străine, teologie, arte; dar în discuție ar trebui să intre și „științele sociale“, de la psihologie și sociologie la jurnalism) care ar putea să asigure „necesarul“ de cititori de poezie, dar… Numeri pe degete profesorii „de română“ (cei ce conduc un cenaclu, eventual) care citesc o carte de poezie originală, restul profesorilor de română refuză să citească literatură contemporană, în afara aceleia din programa școlară – și dacă nici ei, „profesori“, cititori care ar putea fi considerați avizați, nu pot fi treziți/ nu se trezesc singuri, la ce vă așteptați? Public „larg“ pentru poezie nu există, nici ca auditoriu, darmite ca lector singular.
Vreau să spun: acum, în era noilor tehnologii și a Inteligenței Artificiale. E mai grea trezirea la poezie despre care am vorbit imediat mai înainte?
E ciudat, dar senzația că sunt mai mulți scriitori decât cititori a căpătat contur: nu se mai poate face nimic. Nu ne mai citesc nici prietenii cărțile de poezie, nici colegii de generație – puțini au norocul să fie azi comentați critic de critici care contează (și care se respectă). Fără doar și poate, lăsată pe mâna noilor generații, literatura română n-are niciun viitor (iar scriitorii de azi nu vor avea posteritate). Vor dispărea cu totul cititorii, în condițiile în care noile generații nu vor să mai audă de critica literară de întâmpinare, iar valoarea estetică pentru că nu este decât o vorbă în vânt, un like pe Facebook sau Instagram sau Linkedin. De aici înainte scriitorii vor apela la Inteligența Artificială să scrie poezie și proză, fără griji – și vor îngropa până și ideea de cititor avizat de literatură originală.
Vă pun o întrebare care poate să pară puțin cam dură: din unghiul dumneavoastră de vedere, poezia e viață sau – pentru că poezia își face loc în lume dimpreună cu o formă aparte de sensibilitate și de luciditate – ea e, mai degrabă, o sinucidere lentă?
Ajuns la cota 75, vă pot asigura că poezia (creația literară în general) m-a ținut în viață până azi – scriind, i-am dat un sens vieții (mereu îmi notez în jurnal, după ce scriu un poem: „azi n-am trăit degeaba“; prin scris am supraviețuit, eu, cu „vocația“ mea lirică de sinucigaș). Când, ani la rând, în prima tinerețe, nu am fost publicat, nici măcar încurajat să scriu poezie (Geo Dumitrescu, de pildă, îmi răspundea la Poșta redacției a României literare/ 20 septembrie 1973 că: „Tot ce ne-ați trimis… n-are, din păcate, decât prea puțină legătură cu poezia. E vorba de un nesfârșit delir verbal… E un drum greșit, fără doar și poate, o imensă, tristă pierdere de vreme“), am stat pe granița dintre viață și moarte. Convins că n-are rost să continui, ratând totul și la masa de scris. În 1973 am avut șapte tentative de sinucidere… Poezia, scrisul literar erau salvarea mea în confruntarea de zi cu zi cu mine însumi („ce să fac eu cu mine azi, dacă nu scriu“, mă întrebam), nicio altă preocupare nu conta.
Altfel, ce profundă e întrebarea dumneavoastră, care atinge însăși esența condiției de creator. Instinctiv, mi-am demonstrat că poezia, așa cum e ea, transfigurată, transformată într-o realitate originală estetică (inclusiv din unghi transcendental), e o sinucidere lentă. Sinucidere devenită artă. Și, în același timp, poezia e viață, care pune în valoare sensibilitatea naturii poetului, arzând etape.
Să ne jucăm puțin cu imaginația: care dintre marii poeți ai României și ai lumii ați vrea să stea lângă dumneavoastră, privind peste umăr în timp ce scrieți poezie, privind spre foaia dumneavoastră de scris sau, după caz, spre pagina de computer?
Eu scriu poezie numai de mână (pe computer o culeg atunci când o trimit prin e-mail, invitat să o public într-o revistă, sau atunci când definitivez o carte a mea). Nicio clipă nu-mi doresc să fiu privit peste umăr de vreun mare maestru al poeziei (să fiu supravegheat sau protejat în fața unui atac energetic, la mare căutare azi, al forțelor necunoscute de știință ale creației literare, care fac mai mult rău decât bine; culmea ar fi să mă spioneze; nu glumesc). Prezența cuiva în cameră (fie și în absență; prezență a… spiritului lui) mă inhibă, nu mai pot să scriu, mă intimidează. Trebuie să fiu singur și să fie liniște „în absolut“ când scriu, altfel nu mă pot concentra… Oricum, sunt obișnuit să nu mă simt egal poeților mari din întreaga lume, care au scris sau scriu strălucit poezie (cel puțin asta e impresia mea după ce citesc / recitesc poeți traduși), nu numai celor din România, cu stea în frunte. Motiv să relativizez valoarea produsului final al strădaniilor mele lirice. N-are nicio semnificație să-i numesc…
Dacă intrăm în laboratorul de poezie LIS, dacă ne permiteți să intrăm, ce vedem / ce găsim: fast sau minimalism, stoicism sau senzualism, ritual, disciplină, contabilitate sau inspirație (de Sus?)?
Ce e în capul meu când scriu, numai Dumnezeu știe. O repet, sunt nativ stoic. Deci stoicismul e subînțeles. Nu v-aș dori să vă puneți în pielea mea. Așezat la birou în fața filei albe (îndoită în jumătate; scriu numai pe o jumătate, pe o parte și pe alta), cu pix cu mină neagră BIC (în tinerețe scriam cu cerneală neagră, cu stilou chinezesc), cu fața la pereți, aștept să apară primele cuvinte „inspirate“ (de Sus, cum spuneți dumneavoastră). N-am niciun vers în minte. Nicio idee de vers. Ăsta e minimalism dus la extrem. E un joc fără reguli. Acesta e ritualul. Când scriu, „îmi fac datoria față de mine însumi“. Cum se leagă între ele mai departe cuvintele să formeze versuri unele după altele, nu mă întrebați. Nu e contabilitate la mijloc, nici disciplină (neavând ce să disciplinez din start; doar subconștientul, inabordabil, păstrează secretul scrierii unui poem). E un fast al deschiderii sufletului (o fascinație de nedescris) și un senzualism al inimii, mintea jubilând, fragmentând poezia care vine, vine, calcă totul în picioare… Sunt sobru la masa de scris poezie, de ea depinde destinul lumii mele (că poezia e o lume). Ați realizat, scriu spontan „la cald“. Într-atât de spontan, că uit imediat ce am scris. După ce închei aventura acestui gen de a scrie, irațional, după două-cinci ore (depinde cu ce îmi ocup timpul), transcriu pe cealaltă jumătate de filă, rămasă albă, ce am scris spontan. De data asta transcriu lucid, „la rece“ (de cele mai multe ori mă mir de ceea ce am putut să scriu spontan, sunt o surpriză) – și fac versurile scrise spontan să aibă o coerență (dacă nu o au de la prima mână), tai, dacă e nevoie, adaug cuvinte. Și las poemul transcris definitivat în sertar, „curat“, unde va zace ani la rând (îl recitesc și după zece-douăzeci de ani, dacă am în intenție să scot o nouă carte; mă bazez pe distanța ce o am față de scrierea inițială, să-i apreciez „valoarea“ la zi; fiindcă în timp și gustul meu de receptare se schimbă). Bineînțeles, majoritatea poemelor mele mor în sertar.
Poezia e, la dumneavoastră, mai mult disci plină, sau mai ales fulgurație, explozie?
Scriu intuitiv poemul, mă bazez pe „cunoașterea nemijlocită a realității“. Mai repet o dată, scriu spontan, poemul „se face sau se produce de la sine, fără vreo cauză exterioară aparentă; el apare brusc, pe neașteptate; și nu este scris conștient“. După ce-l scriu „așa cum îmi vine“ (fie și fulgurant sau exploziv, cum spuneți), spontan-intuitiv, la câteva ore distanță îl… disciplinez, cum explicam la întrebarea precedentă, îl transcriu cu alți ochi, limpezindu-i conținutul. Interesant că după ce îl las în sertar ani la rând, la recitire îi înnoiesc expresivitatea, având față de el distanță critică de valorizare.
Există anumite constrângeri formale (ritm, sintaxă, voce poetică) pe care vi le impuneți deliberat când sunteți pe teritoriul poetic? Altfel spus: fără aceste constrângeri (sau altele) nu plecați la drum, nu dați drumul unei poezii?
Am ritmul meu interior, sintaxa mea la masa de scris, stilul (devenit un meșteșug vocațional recognoscibil de la un moment dat), felul meu de a exprima inexprimabilul. Constrângeri? Exerciții/ experiențe estetice într-un spațiu ritualic al artei… Simplificând, poezia nu e decât o asociere inedită de cuvinte la care nu te gândești într-un context liber. Dacă stilul tău e o „abatere de la normă“ (față de limbajul uzual; având cu adevărat proprietatea cuvintelor) și nu ești receptat în poezie la adevărata valoare de marele public, înseamnă că ai plecat pe un drum greșit al poeziei? O constrângere e faptul că nu scriu pentru cititori, ci pentru sufletul meu. Știind ce place cititorului inteligent (gen-rețetă poezii social-politice „explicite“ ale lui Mircea Dinescu din Cațavencii, să zicem; poezii recitate de poet, expuse video, cu mii de vizionări), aș putea oricând să intru în registrul corectitudinilor vremurilor, inclusiv cel al exacerbării licențelor poetice (pe placul noilor generații). Fiindcă refuz compromisul poetic la masa de scris, înseamnă că mă constrâng (autocenzurez)?
Se intersectează poezia dumneavoastră cu rugăciunea? Ați vrut, vreți așa ceva?
Poezia vizează adesea „esteticul“ (frumosul și emoția), iar rugăciunea vizează „mântuirea prin cunoaștere și etică, prin artă“ (sau rugăciunea vizează comuniunea, împărtășirea prin cuvânt, gest, semn, și unirea mistică a credinciosului cu divinitatea), se spune. Poezia și rugăciunea pun în discuție starea de libertate a spiritului. Prin poezie poți să comunici cu cititorul, prin rugăciune poți să comunici cu Dumnezeu? Mă întreb. Dacă Dumnezeu e în mine, e clar că se intersectează poezia cu rugăciunea – și nu numai din motiv terapeutic, poezia te „îmbunătățește în Duh“, într-un proces profund de transfigurare. Scriind poezie, ai parte de o „schimbare a minții“, de o răsturnare completă a modului de a gândi; chiar dacă scrisul poeziei nu e o soluție care te eliberează, ci te condamnă, circumstanțială cum e, producându-ți o stare de bine și o împlinire psihologică trecătoare (față de rugăciune, care te eliberează de tot, nu te condamnă; rugăciunea soluționează criza existențială, vizează „esența ființei“). În limbajul-limită al versurilor mele Dumnezeu e atotprezent, profan, face parte din „condiția umană“ (poezia este o întrebare către Dumnezeu, iar rugăciunea este o relație)…
Așa e că e mai frumoasă o zi în care vă iese un poem decât una în care nu scrieți sau nu reușiți să scrieți o poezie? Oare de ce?
Când îmi iese un poem, cum spuneți, sunt în al nouălea cer, ascuns (chiar dacă poemul în sine, la o recitire critică, după un timp, descopăr că n-are nicio valoare). Știți, mereu mă plâng că nu știu să mă bucur de viață (eu nu știu ce e aia o „distracție“; nu beau, nu fumez, nu merg la nunți, nu stau la televizor, nu am iubită secretă, nu călătoresc în străinătate, nu sunt gurmand, nu mă droghez, nu nimic) – observ acum, pot să trag o concluzie: dacă aș scrie în fiecare zi un poem (din păcate scriu prea rar) aș fi fericit, măcar „teoretic“ și tare m-aș bucura de viață, fiecare zi fiind „mai frumoasă“.
Care e, pentru dumneavoastră, limita dintre poezie și simpla notație a realului? Cu alte cuvinte: când simțiți că ați trecut granița și ați intrat în poezie?
Ar trebui să fie o formă de magnetism la mijloc. Să vedeți… Pentru amuzament – de când am venit la Brașov, un motănel (sosit din pădure acum zece ani, care a insistat să aibă domiciliu la noi în casă; acum face parte din familie) apare aproape de fiecare dată în camera mea, se oprește pe fotoliu, atunci când eu mă așez la birou să scriu un poem, de parcă el ar ști. Stă liniștit pe fotoliul ergonomic (uneori vine să-l mângâi pe biroul meu strâmt, din colțul camerei), dând impresia că doarme; după ce termin de scris poemul, motănelul pleacă… mulțumit. M-a pus pe gânduri, ce o fi? Probabil, creierul meu emite unde speciale atunci când scriu versuri și motănelul le receptează, făcându-i bine, sper (se recunoaște că pisicile au simțuri paranormale; lasă că noi avem și o pisicuță în casă, venită tot din pădure, care ne face „pase“, când suntem întinși pe spate, știind exact „organul intern“ cu probleme). Scrisul are legătură cu ceva de dincolo de experiența senzorială, transcendent, care depășește limitele obișnuite ale cunoașterii. Când simt că am trecut granița și am intrat în poezie, cum spuneți? Pentru mine e un simț inexplicabil – când scriu poezie nu rezist mai mult de o oră și jumătate la birou, de regulă acopăr o oră, stând cu ochii pe pereți, nereușind să mă concentrez destul (distrăgându-mi atenția cine știe ce resentimente personale de care nu eram conștient, sau zgomote de afară sau semnale de alarmă interioare), intru mental într-o nouă „dimensiune atemporală“ (să nu spun că intru în transă, că e ridicol; am discernământ), adeseori mă poticnesc după primele versuri și stau și aștept să vină de la sine urmarea. Fiindcă scriu „exerciții“ spontane, nu mă supăr dacă ratez un poem – mă bucur că am fost în stare să-l duc la capăt (nefiind sigur că altădată mai pot să scriu altul, am emoții). „Intru“ în poezie când „realul“ atotprezent capătă o identitate metafizică (e pretențios spus, dar atâta percep, mă scuzați), când ai senzația că mâna scrie singură și ți se dictează din lăuntru, ai o pulsație specială reflexivă și o tensiune interioară irepresibilă (am impresia că scriu din interiorul unei noi ferestre deschise în aer, a unei „dimensiuni atemporale“, cum spuneam), tranzitivă, revelatoare.
Care au fost și care sunt marile hopuri pentru poezia marca LIS? Ce e, așa-zicând, defavorizant? Și, în oglindă: când prinde aceasta aripi? Ce e, așa-zicând, favorizant?
Aici m-ați prins la colțul istoriei literare. Într-o viață „îndelungată“, să nu fie cu deochi (am câștigat timp de scris în sensul zădărniciei față de poeții care au murit de tineri) am reținut că numai scriind poezie continuu, mă perfecționez, îmi schimb de la sine stilul din mers (nu contează că scriu mai rar sau mai des; ca orientare, în joacă, bifez vârsta la care sunt și-mi propun să scriu la distanța arătată de cele două cifre ce o compun; de exemplu, la Anul 75-LIS, în curs, să scriu la 7 și la 5 zile, fără obligații; bineînțeles, nu mă pot programa la masa de scris, scriu la întâmplare, „atunci când îmi vine“, pardon de expresie; cel mai adesea nu reușesc să adun atâtea poeme câte mi-am propus, nici pe departe, la început de an, și nu forțez, sunt mulțumit că sunt așa cum sunt, liber să ratez, nu vreau să fiu dependent de vreo programare). Cel mai mare hop pentru poezia mea e legat de sertar, scriind „continuu“, când și când – anume, acela că mă repet în poeme. Văd asta când recitesc poemele din sertar și le redefinitivez pentru publicat (în reviste sau în cărți); atunci mă simt obligat să elimin poeme în care mă repet, deși au valoare în ochii mei și e păcat că vor muri în sertar. Alt hop nativ, atitudinea depresivă din versuri și rupturile de ritm. Eu nu scriu pentru a plăcea, scriu de la sine (spontan, intuitiv) o poezie a precarității, a trupului care suferă și a realității imediate, adesea nefericite. Atrag eu atenția asupra răului natural și a morții? Mare nenorocire pentru „dezvoltarea personală“ a unui cititor. Îmi amintesc de pățania de la o premiere, cu un critic de poezie bine cotat. La Sibiu, la acordarea Premiului Național de Poezie „Mircea Ivănescu“, în 2013, Al. Cistelecan, președinte de juriu, a declarat că pe el, personal, poezia mea îl indispune când o citește, e prea tristă, abătută, pesimistă („o mistică a durerii“, „transfigurare prin suferință“, „prinzând aripi atunci când mizeria cotidiană se întâlnește cu rugăciunea sau cu viziunea“, „o poartă rea către absolut, în căutarea adevărului revelat“), și că ar fi preferat să-i acorde acest „mare premiu“ altui poet. Vă dați seama că am recuzat pe loc primirea acestui premiu (în biobibliografia mea l-am pus între paranteze). E un hop defavorizant, cum spuneți, să scriu așa cum scriu eu, încruntat, nu cum îi place unui critic, serafic? La mine poezia e „un instrument de supraviețuire ontologică“, nu se lasă învinsă de hopurile realului. Normal ar fi să fie favorizant faptul că în scris nu sunt o „entitate abstractă“, ci un corp hărțuit de istorie, de boală, de foame sau de frig, privit cu o luciditate necruțătoare de către un spirit-martor.
Când coborâți de pe munte, ce simțiți mai mult, ce vedeți mai clar: poezie sau proză?
Tot scriind (poezie, proză), urci un munte – de unde, ajuns sus, dacă nu vezi clar „esența“ (absolutul, tăcerea, unitatea) și simți o comprimare a timpului în care totul are sens fără a fi nevoie de explicații, poți să te arunci în gol, câștigând pariul cu tine (mai departe nemaiavând nicio miză; poezia, proza se transformă în simboluri), ți-ai încheiat cu bine misiunea. Sau poți coborî, mulțumit de performanță, dar înfrânt de zădărnicie. Sus, în clar, e poezia lumii, ideală, jos e proza lumii, reală. l
