Mă întreb: care e prima mea amintire legată de Gabriel Dimisianu? Aveam 20 de ani, scriam versuri plin de râvnă, cu pasiune, într-un tumult necontenit, le trimiteam revistelor care aveau rubrici de dialog cu cei care băteau la porțile literaturii și intrasem într-un soi de precipitare gata să se preschimbe în disperare, fiindcă mi se părea că sunt „bătrân“ și că validarea întârzie. În luna octombrie, 1974, a venit confirmarea mult așteptată. Și a fost dublă. Șt. Aug. Doinaș mi-a publicat în revista Familia un grupaj de versuri susținut de prezentarea sa elogioasă, iar Geo Dumitrescu m-a girat găzduindu-mi un ciclu de poezii în Luceafărul sub genericul Vă propunem un poet. Autorul Libertății de-a trage cu pușca m-a anunțat că mi-a găsit și „un naș literar prestigios“, care acceptase să scrie un mic text de considerații critice, care să însoțească compunerile mele lirice. Era Gabriel Dimisianu. Nu bănuiam atunci că acela însemna începutul unei apropieri umane extraordinare și că acest om va avea o înrâurire hotărâtoare asupra întregului meu parcurs literar.
Mai apoi, prin anii ’90 ai secolului trecut, pe când conduceam revista Ramuri, l-am invitat și a devenit colaborator per manent al publicației, cu o rubrică fixă, alături de alte nume pe care le pre țuiam: Gheorghe Gri gurcu, Dan Cristea, Nicolae Pre lipceanu, Adrian Popescu. Era în cercarea mea de a depro vincializa lunarul craiovean, aducând lângă autorii locali de talent scriitori de primă mărime ai literelor noastre.
Legătura la început doar literară cu domnul Dimisianu a fost ca un arbust care crește văzând cu ochii și se transformă într-un copac cu numeroase ramuri puternice: adică, s-a preschimbat într-o formă de prietenie profundă, fără fisură, cu alte cuvinte niciodată dezamăgitoare, totdeauna benefică. Cu cât trecea vremea și-l cunoșteam mai bine, îmi dădeam seama de calitățile cu care era înzestrat, și ca scriitor, și ca om. Totul a decurs firesc în înfiriparea și apoi în consolidarea acestei relații umane privilegiate dintre noi. Eu îl priveam ca pe un frate mai mare și știutor. Dar și ca pe un învățător, un sfătuitor. Însă era unul cu o structură sufletească specială: discret-empatic, moderat, lipsit de ostentație, fără să facă vreodată caz de reputația sa literară, fără niciun fel de stridență autoritară în purtarea sa față de mine, care eram și mai tânăr, și mai la început de drum ca literat, și de aceea mai puțin inițiat în tainele complicatei existențe scriitoricești. Totdeauna l-am ascultat cu atenție și l-am urmat, încredințat că am ce învăța de la el. Și nu m-am înșelat. Am ținut seama de sfaturile sale și ele s-au dovedit fără greș folositoare. Gustul său literar a fost mereu sigur, judecata sa critică – exactă, știința literaturii – bine însușită, iar punctul său de vedere, atitudinea sa într-o dispută sau alta, într-o situație sau alta, oricât de delicată, au fost de fiecare dată cele corecte. M-am convins că, dacă te prețuiește, dacă îi câștigi încrederea, acest om e cineva pe care te poți bizui. Are cultul prieteniei adevărate: e din stirpea rară a celor care îți sunt tovarăși de drum până la capăt. Ca fire, accentuez, nu-i place să atragă atenția, să ocupe centrul scenei și să facă zgomot în jurul său. Dar sunt și alte însușiri, destule, ce se cade să fie subliniate în privința lui: inteligența vie și umorul fin, purtarea sa onestă și stenică, în orice împrejurare. De toate aceste plusuri ale firii sale și-a dat foarte bine seama și Nicolae Manolescu care l-a prețuit până la capăt.
Am fost un norocos că l-am cunoscut, că am petrecut ceasuri și zile în prejma lui. Venea des, cu plăcere, la Craiova. Și fiindcă soția sa, impetuoasa doamnă Geta Dimisianu, avea rădăcini oltenești. Împreună am fost, nu o dată, în satul de baștină al doamnei, la Târnava (Dolj). Iar alături de prieteni craioveni (domnul Dimisianu devenise unul de-ai noștri!) am luat parte și la încântătoare mici expediții în alte locuri pitorești din acest județ sud-vestic. Am fost și la Calafat, orășelul meu natal, am trecut chiar și fluviul și am ajuns la Vidin (invitata Ramurilor era echipa redacțională de atunci a României literare). Apoi, devenise o regulă pentru noi să purcedem în călătorii de câteva zile, cu mașina, peste graniță (într-un grup care-i cuprindea și pe câțiva colegi scriitori din Craiova). Așa am vizitat capitale europene fabuloase, Budapesta, Viena, Praga, în peripluri de neuitat, prin spiritul de prietenie care domnea între noi.
Spuneam că domnul Gabriel Dimisianu a jucat un rol decisiv (aș putea să adaug epitetul uriaș și n-ar fi exagerat!) în devenirea mea literară. Este exact. În anul 2005, primăvara, ne-am întâlnit la Corabia, ca membri ai juriului care acorda Premiul de Poezie „Virgil Mazilescu“ (care, în acel an, a fost câștigat de regretatul Ion Stratan). La sfârșitul manifestărilor literare, înainte de a se întoarce la București, domnul Dimisianu mi-a comunicat așa, cu voce calmă, cu discreția care-l caracteriza și ca și cum ar fi fost ceva banal și firesc, că „Nicky va candida la președinția Uniunii Scriitorilor“ și, dacă va câștiga, mă va lua în echipa de conducere, ca secretar al USR. Nici prin gând nu-mi trecea pe atunci că o astfel de mișcare spre centru ar putea fi legată de persoana mea, pur și simplu nu-mi imaginam că am să părăsesc vreodată revista Ramuri și Craiova. Dar așa s-a întâmplat, la recomandarea sa. Apoi, în anul 2010, când domnul Dimisianu s-a retras de la România literară, tot astfel, prin înțelegerea lui cu Nicolae Manolescu, postul pe care-l ocupase, cel de director-adjunct, s-a transformat în director executiv și mi-a revenit mie. Iarăși era ceva pentru care nu eram pregătit mental, iar directorul revistei, domnul Manolescu, a depus îndelungi eforturi până m-a convins să accept.
Cum să exprim ce simt față de domnul Dimisianu? Nu vreau să evit patetismul care mă încearcă și zic că în viața noastră își fac uneori apariția un fel de oameni-îngeri păzitori, care ne schimbă cursul existenței, ni-l îndreaptă, ni-l așază pe o albie neașteptată. Fără ei, noi n-am mai fi noi. O astfel de persoană a fost pentru mine Gabriel Dimisianu. Ca și Nicolae Manolescu. Ca și Dan Cristea. Și alți câțiva. Cât sunt viu, spre ei se îndreaptă toată gratitudinea mea.
Din nefericire, acum, când scriu aceste rânduri, domnul Gabriel Dimisianu nu mai este un critic literar activ și ne lipsește, am fi avut mare nevoie de judecățile sale echilibrate, de buna măsură a textelor sale critice. S-a retras într-o singurătate care mai are prea puține punți de comunicare cu lumea noastră dezlănțuită, dezamăgitoare și nu rareori chiar sărită din țâțâni. Nu știu dacă citește însemnările acestea, nu știu dacă-l interesează părerea mea despre el. Dar aș vrea nespus de mult să-i întorc cumva, nu am idee cum, măcar o fărâmă din generozitatea pe care am primit-o de la el.