Una dintre cele mai spinoase dileme ale cronicarului literar nu vizează nici rigoarea metodei, nici articularea verdictului estetic, ci însăși relația cu autorii cărților comentate. Mai precis, este vorba despre acea rețea de afinități și animozități, inevitabilă în cazul oricărui cronicar implicat în actualitate. Relațiile umane, cu întreaga lor încărcătură afectivă, morală și biografică, se interpun între critic și carte, bruind exercițiul judecății de valoare. Cum se poate evalua o carte fără a judeca, implicit, omul din spatele ei? Cum să rămâi devotat adevărului estetic fără a resimți povara unei trădări față de o prietenie? Și, reciproc, cum poți onora o prietenie fără a denatura ierarhia valorilor?
Aceste interogații subîntind, explicit sau implicit, întreaga activitate critică a lui Gabriel Dimisianu. Dan Cristea surprinde cu finețe această tensiune constitutivă a demersului său: „Sunt critici care preferă a nu-i cunoaşte în latura lor imediat umană pe cei despre care scriu (o, și cât e de invidiat și de câte ori o asemenea ipostază!), dar cum poți face o totală abstracție de imaginea oamenilor atunci când ea îți este nu numai familiară, ci și corespunde unor înfățișări sau unor particularități probante ale cărților lor, luminându-le ori evidențiindu-le porțiuni întregi? N-ar fi oare o ipocrizie a mima că l-ai «uitat» completamente pe autor în momentul când i-ai citit opera? G. Dimisianu nu-și reprimă această predispoziție de a vorbi din când în când și despre personajul-scriitor și, cum face totdeauna aceste observații cu delicatețe și cu o discreție servind numai și numai mai buna cunoaştere a operei, iată, dintru început, unul din acele nuclee de rezonanță ce contribuie la tensionarea afectivă a descripțiilor sale.” (Dan Cristea, Faptul de a scrie, Editura Cartea Românească, București, 1980, p. 324)
Cronicarul literar se află, mai mult decât orice alt analist, sub presiunea directă a autorilor suspicioși, capabili de reacții punitive, directe sau indirecte. Spectrul nemulțumirilor este vast: de la insistența de a fi permanent în vizorul cronicii, până la iritarea viscerală produsă de un verdict nefavorabil. Ecuația devine și mai anevoioasă atunci când unii scriitori sunt prieteni apropiați, iar alții, adversari declarați. Pentru ca un critic să se elibereze de balastul acestor presiuni și să acceadă la o judecată senină, imperturbabilă, este necesar un veritabil efort de conștiință și o solidă coloană vertebrală morală. Echilibrul, tactul și prudența – atribute recurente în receptarea lui Gabriel Dimisianu – nu sunt, așadar, simple trăsături de temperament, ci veritabile mecanisme de autoapărare intelectuală. Pe terenul structural instabil al literaturii contemporane, cronicarul a reușit să-și mențină echilibrul.
Reflecțiile sale asupra prieteniei, formulate cu o luciditate exemplară în articol „Trădarea criticii?”, gravitează în jurul cazului-limită reprezentat de Nicolae Breban. Romancierul, expunându-și dezamăgirile, admisese, referitor la perioada tinereții, rolul determinant al criticilor în impunerea sa pe scena literară. Este un act de onestitate intelectuală care îi face cinste. Ulterior însă, pe măsură ce reproșurile iau amploare, critica literară devine ținta unei acuzații capitale: trădarea. Observația fundamentală a lui Gabriel Dimisianu este că, în această paradigmă brebaniană, criteriul estetic este ocultat sau chiar substituit de argumentul afectiv. Criticii sunt incriminați nu doar pentru reevaluarea opțiunilor literare, ci mai ales pentru abandonarea unei solidarități născute în anii de ucenicie. Astfel, trădarea încetează să mai fie strict intelectuală, glisând periculos spre zona personală.
Cazul lui Matei Călinescu este simptomatic pentru această mutație de accent. Portretul dedicat prietenului exilat debutează într-o notă dramatică: „Nimic mai greu decât să vorbești despre o parte din tine (s.a. – N.B.)” (apud Gabriel Dimisianu, „Trădarea criticii?”, în Sfârşit și început de secol, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013, p. 166) Miza depășește aici sfera literarului pur; reproșurile vizează o presupusă amnezie a tinereții autohtone, distanțarea de fenomenul literar românesc și ruptura de o comunitate de idei și destin. Gabriel Dimisianu decelează în acest discurs un abil apel la preterițiune, unde negarea reproșului nu face decât să-l potențeze: „Nu, nu-i reproșez fostului meu prieten că m-a «trădat». E prea fin, prea nobil, pentru un act de felul acesta. Nici că m-a uitat.” (Ibidem, p. 167) În ceea ce-l privește pe Nicolae Manolescu, reproșul capătă o formă mai tranșantă: universul romanesc brebanian nu îi mai transmite nimic celui care, odinioară, se declarase „uimit și fermecat” de el. Iar în raport cu Lucian Raicu, admirația profundă este umbrită de acuza unei prudențe excesive într-un moment politic de restriște, când romancierul căzuse în dizgrația regimului.
Aceste exemple nu sunt invocate pentru a emite verdicte morale asupra mărturiilor lui Nicolae Breban, ci pentru a ilustra fragilitatea intrinsecă a joncțiunii dintre critică și prietenie. Într-o altă secvență din același volum, prietenia este tratată ca o variabilă cu neputință de eliminat din ecuația critică, dar extrem de riscantă atunci când este absolutizată. De aici, reflecția se extinde asupra condiției umane a criticului: „Există critici care nu au prieteni în lumea literarã, dar må tem cã aceștia nu au niciunde. Prin fire sunt refractari prieteniei care este, cum s-a spus, o vocație. O ai sau nu o ai.” („Prieteniile criticului”, în op. cit., p. 426). Gabriel Dimisianu avansează ideea că, în plan ideal, criticul ar trebui să evite legăturile de prietenie în mediul literar pentru a-și prezerva imparțialitatea și pentru a aplica „aceleași măsuri de cântar estetic” (Ibidem, p. 425). Totuși, acest deziderat al ascezei este aproape de nerealizat. Criticul subzistă în interiorul cetății literare, iar prieteniile germinează inevitabil acolo unde există afinități elective și corespondențe spirituale. Izolarea absolută rămâne o proiecție teoretică.
Evocarea navetei lui Nicolae Manolescu între Câmpina și București, în primii săi ani de cronicar, ilustrează elocvent iluzia unei izolări benefice. Judecata exclusiv livrescă, aseptică, privată de contactul uman, s-a dovedit a fi o etapă tranzitorie. Odată integrat în efervescența vieții literare bucureștene, autorul Lecturilor infidele a confirmat regula: oficiul critic nu poate fi exercitat în vid, în afara comunității scriitoricești. Gabriel Dimisianu privește cu un scepticism temperat soluția refuzului prieteniei. Obiectivitatea absolută riscă să genereze judecători „exacți”, dar lipsiți de empatie – automate intelectuale incapabile să pătrundă substanța pulsatilă a literaturii. Absența prietenilor nu constituie o garanție a independenței critice sau a autonomiei valorilor estetice. În ceea ce-l privește, Gabriel Dimisianu nu s-a izolat. A perceput lumea literară ca pe un mediu de viețuire, fără a o idealiza, dar și fără a o repudia. Îi recunoaște intrigile și vanitățile, însă refuză să o considere mai condamnabilă decât alte medii; poate, sugerează el cu o nuanță de ironie, este lumea politicii mai virtuoasă?
Punctul nodal al reflecției sale este însă marcat de prezența șansei. Autorul Lecturilor libere (1983) consideră o mare oportunitate faptul de a se fi împrietenit cu scriitori autentici, circumstanță care i-a permis să scrie în deplină libertate, fără temerea că onestitatea critică ar putea surpa o relație personală. Prietenia cu Sorin Titel, Valeriu Cristea, Marin Sorescu, Dumitru Țepeneag sau Nicolae Breban nu l-a constrâns la elogii de circumstanță. Dimpotrivă, i-a oferit libertatea de a formula rezerve și de a semnala eșecuri punctuale, tocmai pentru că acestea vizau operele unor scriitori consacrați. Pericolul rezidă, așadar, nu în prietenia cu scriitorii buni, ci în relațiile apropiate cu veleitarii. Aici, ecuația se dezechilibrează fatal, împingând criticul spre tergiversări, eschive și comentarii evazive, în timp ce prietenia se degradează iremediabil în resentiment. În astfel de cazuri, criticul devine detestabil nu pentru că a rostit adevărul, ci pentru că nu a avut curajul să-l exprime la timp. Din această experiență, Gabriel Dimisianu extrage o morală adresată tinerilor critici: pentru confort sufletesc și probitate profesională, să cultive afinități exclusiv cu scriitori autentici. Nu este un sfat cinic sau „elitist”, ci unul profund onest.
Pentru Gabriel Dimisianu, prietenia nu suspendă criteriul estetic, ci îi impune o formă specifică de expresie: tactul. Nu cruzimea verdictului, ci precizia lui; nu execuția publică, ci delimitarea nuanțată. Criticul nu își reprimă simpatia, dar nici nu o transformă în instrument de valorizare. De aici derivă acea aură de bunăvoință și înțelegere care îi domină scrisul, fără a ajunge la indulgență. Gheorghe Grigurcu observă judicios: „Critica lui Gabriel Dimisianu oferă un peisaj de coline domoale, evitând cu statornicie reliefurile abrupte, acele rupturi bruște care dau o clipă privirii o voluptoasă încremenire. Exegetul spune, cu un echilibru desăvârșit, ce are de spus proiectând asupra autorilor cercetați o largă comprehensiune.” (Critici români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 360) Există, la autorul Opiniilor literare (1978), un refuz al ipocriziei critice: a mima uitarea autorului în momentul judecării operei. Deși cordialitatea nu este operantă în cazul mediocrităților, cunoașterea discretă și inteligentă a omului din spatele textului devine un adjuvant al comentariului critic, nu un obstacol.
După 1990, reputația lui Gabriel Dimisianu de spirit ponderat a persistat, deși a devenit mai direct și mai incisiv în exprimarea judecăților negative. Simultan, pe măsură ce numărul prietenilor dispăruți a crescut, această dimensiune a afectivității văduvite s-a orientat firesc spre memorialistică, așa cum atestă volumul Amintiri și portrete literare, ajuns în 2013 la a treia ediție. Dorința de a salva frumusețea trecutului, de a se opune uitării dizolvante și de a-și proteja colegii de generație de caricatura retrospectivă devine o miză centrală. Prietenia, în forma sa cea mai înaltă, se metamorfozează la senectute într-un prilej de reflecție morală, într-o veritabilă etică a memoriei. În acest sens, Gabriel Dimisianu – care a înțeles ce înseamnă a fi deopotrivă „prietenul prietenului” și „prietenul dușmanului” cuiva – se definește nu doar ca un critic de prim rang, ci ca un model de conviețuire literară. Felul în care a soluționat, timp de decenii, această ecuație cu o necunoscută spune mai mult despre însușirile sale morale și intelectuale decât orice metodă critică declarată.