Multă vreme m-a iritat o expresie, din ce în ce mai răspîndită în presa noastră: „accident nefericit“. Asta îmi aducea aminte de singura publicație de umor negru „involuntar“ de dinainte de 1989. Da, a existat și așa ceva. Era un supliment distribuit odată cu revista Protecția muncii. Suplimentul se numea Stop accident/ Zîmbiți vă rog, dacă mai puteți și conținea fotografii sinistre, cu accidente de muncă, cu invalizi de tot felul. Nu, nu aveai cum să zîmbești… Nici măcar să privești toate grozăviile din poze.
Pe cînd eram ziarist la Viața studențească, publicația Protecția muncii era un fel de plan B al carierei mele, după ce nu mai aveam vîrsta pentru presa de tineret. Planul A era revista Urzica, planul B, Protecția muncii. Asta pentru că în niciuna din ele nu se scria despre Ceaușescu. La Urzica era interzis, Conducătorului nu-i plăceau glumele, la Protecția muncii nu era potrivit să se scrie, era un context care nu-l punea în lumină pe Geniul Carpaților.
Recent, mi-am revizuit atitudinea față de „accidentele nefericite“, pentru că am dat peste o poveste cu un accident fericit. Da, chiar fericit. O poveste mai veche, pe care, mă scuzați, eu abia acum am aflat-o. Așa că acum o spun. E vorba de accidentul lui Anatoli Bugorski, un fizician sovietic.
În vara anului 1978, în plin Război Rece, Uniunea Sovietică deținea unul dintre cele mai avansate instrumente științifice ale epocii: synchrotron-ul U-70 de la Protvino, la circa 100 km la sud de Moscova. Cu un inel de 1,5 km și o energie maximă de 70 GeV (giga-electronvolți) era, la acea vreme, cel mai puternic accelerator de protoni din lume – un simbol al ambiției sovietice în fizica particulelor. (Nu pot să dau mai multe amănunte, nici pe astea nu le înțeleg prea bine!)
Pe 13 iulie, Anatoli Petrovici Bugorski, tînăr fizician, în vîrstă de 36 de ani, se afla în rutina de mentenanță. Un echipament semnaliza o defecțiune. Se mai întîmplă. Lumina de avertizare era stinsă, pentru că cineva uitase să o reactiveze după un experiment anterior. Protocolul de siguranță nu a funcționat, așa că totul părea sub control. Asemeni vînătorilor care se uită pe țeava puștii (și uneori constată, repede și adesea în mod fatal, că pușca era încărcată), Bugorski și-a introdus capul în canalul acceleratorului pentru a inspecta problema.
Ghinion, cum ar spune cineva. Exact în acel moment, un fascicul îngust de protoni accelerați la energie extrem de înaltă (aproape de viteza luminii) a trecut direct prin craniul său. Intrarea, în spatele capului. Ieșirea, prin nas. El a descris mai tîrziu o lumină „mai strălucitoare decît o mie de sori“, dar fără durere inițială. Fasciculul a ars o traiectorie perfectă prin piele, os, țesut cerebral și nervi, distrugînd o porțiune îngustă, dar precisă.
Ei bine, ghinionul s-a transformat în noroc. Omul nu a spus nimănui nimic, dar la ieșirea din schimb s-a aflat de accident și medicii l-au dus imediat la o clinică de radioterapie din Moscova. Toți așteptau decesul în cîteva zile – doza era de sute de ori peste limita letală cunoscută. De sute de ori! Pielea de pe partea stîngă a feței a început să se umfle, apoi să se cojească, dezvăluind traiectoria fasciculului. Partea stîngă a feței i-a paralizat (au fost distruși nervii faciali), urechea stîngă a rămas surdă definitiv. Au apărut ulterior convulsii epileptice sporadice. (În urma crizelor de epilepsie, Bugorski a cerut statut de invalid, dar nu i s-a acordat. Nu trebuia să rămînă nicio urmă a accidentului, deoarece asta ar fi pus la îndoială tehnologia sovietică, adică siguranța exploatării.)
Norocul s-a transformat în minune: creierul nu a fost afectat cognitiv. Inteligența, memoria, capacitatea de raționament au rămas intacte. Bugorski și-a terminat doctoratul la cîțiva ani după accident, a continuat să lucreze ca fizician la același institut (chiar a devenit coordonator de experimente pe U-70), s-a căsătorit și a dus o viață relativ normală. Totuși, accidentul a lăsat un semn vizibil: partea stîngă a feței (lovită de fascicul) a îmbătrînit mult mai lent decît dreapta. O situație neexplicată complet nici azi.
De ce a supraviețuit? Oamenii de știință au căutat o explicație: „Fascicolul era extrem de focalizat (cîțiva milimetri), astfel că a distrus doar o «felie» subțire de țesut, evitînd organele vitale majore (măduva osoasă, tractul gastro-intestinal). Protonii de înaltă energie depun energia diferit față de radiațiile gamma clasice – fenomen studiat intens după caz.“
Astăzi, la peste 80 de ani, Anatoli Bugorski este încă în viață, iar cazul său a influențat protocoalele de siguranță la acceleratoarele din lume (CERN, Fermilab etc.) și a oferit date unice pentru fizica medicală (terapia cu protoni în cancer folosește fascicule similare, dar la energii mult mai mici).
Totuși, nimeni nu știe exact de ce acest accident nu a fost unul nefericit: este unicul caz din istorie, deci nu există comparații.
Oamenii de știință au căutat explicații pentru supraviețuirea miraculoasă a fizicianului rus. Iar oamenii de rînd au o explicație mai simplă: omul a trăit pentru că a avut zile. O ipoteză greu de contrazis.