Incontestabil, lumea actuală înfățișează tendința unei disocieri de poezie. Cu o reprezentativă vitalitate Adrian Alui Gheorghe o consemnează, îi ia apărarea, suplimentar chiar la modul explicativ spre a sublinia dramatismul fenomenului: „Încet, încet, lumea s-a vindecat de poezie. Poezia și poeții au intrat în istorie, laolaltă cu șamanii, cu vrăjitoarele, cu ghicitorii în palmă. Au mai rămas în lume, zice-se, câteva exemplare umane de cititori de poezie, risipite, care nu au fost capabile să se adapteze.“ Poetul înțelege a pleda în versuri pentru ceea ce declară în chip emoțional analitic. În tot mai largă măsură contemporanii noștri renunță la poezie al cărei spectacol se pliază adesea paradoxal pe un soi de real fantast forțat, în direcția unei viziuni căreia cu greu îi e dat a se confirma. Un artizanat uneori ingenios, dar fără acoperire în esență: „Am venit cu toții pe pământ cu un bilet de intrare/ la un spectacol în care spectatorii și actorii/ par să aibă o înțelegere pe care uneori o respectă,/ pe care, în destul de multe momente, o neglijează// mulți pământeni pierd biletul de intrare în lume/ și toată viața/ rămân pe dinafară, spectacolul se desfășoară fără ei“ (Într-o limbă uitată). Ar fi așadar necesară o tactică de recuperare a ceea ce se pierde și în bună parte s-a și pierdut deja. Cedând unui pragmatism scriptic la îndemână, barzii zilelor noastre riscă a se rătăci în impasibilitate, dezorientare, degringoladă. Uneori chiar într-o vulgaritate ce se înscrie cum o replică dată transcendenței: „mulți oameni scormonesc prin lada de gunoi a istoriei /mulți oameni nu mai au răbdare// și în timp ce consemnez/ fără vreo motivație superioară/ lucrurile acestea/ aud cum Dumnezeu îmi vorbește/ într-o limbă demult uitată,/ doar sonoritatea/ îmi este oarecum familiară“ (Ibidem). Mișcarea cutezătoare a autorului pe care îl avem în vedere e cea a unei raportări contrare maxime la un orizont universal cu valențe mistice, indicat chiar din capul locului: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală/ viața noastră este virtualitatea supremă/ ne alimentăm de la energiile increate (…) zeul cel bun ne-a încurajat dând like fiecărui gest mai hotărât/ zeul cel rău a făcut comentarii răutăcioase oricărei inițiative/ nu mai scriem poezii nici povești, nici drame și asta fiindcă/ ne-am decorporalizat cu bună-știință“. (Comunitatea virtuală). Intervine o tactică de recuperare a ceea ce a dispărut, o ofensivă pentru redobândirea întregului. Având loc în prealabil tatonarea aspectelor omise, operație prelungită cu o argumentare ce pleacă de la istorice premize: „Pe aici a trebuit să fie un munte, spuse geograful,/ am citit eu într-un atlas vechi,/ în imaginile scrijelite pe hârtie/ profilul său de departe pare/ un cocostârc cu pliscul îndreptat spre soare.// Da, spuse istoricul, despre muntele acesta a vorbit/ și Strabon în Istoria sa.“ (Muntele). Un apocaliptic melanj de factori sugerează irațiunea de fond a unei evoluții aflate în curs, consemnate pe un ton sarcastic. Existențialul prezent e înscris în propria sa caricatură ce pare fără salvare: „duhoarea frumuseții s-a înscris lascivă pe paginile/ celor ce au consemnat/ diferite lucruri care, în general, evită rațiunea;/ sentimentele se încăpățânează/ să smulgă sângele din rădăcini“. (Nu-i mai așteptăm pe barbari). Decompoziția coșmarescă a actualității cuprinzând triumfal și imaginea unui bătrân, compromițătoare în cazul de față: „nu eram atent a intrat peste mine în viață/ și mi-a luat/ picătură cu picătură/ copilăria mai întâi/ apoi tinerețea/ l-am și văzut uneori cum o căra/ din carnea mea în carnea lui/ din inima mea în inima lui/ din sângele meu în sângele lui“. (Bătrânul din parc). În aceeași rază a pierzaniei iremediabile intră și cărțile care atrag în valul acesteia deopotrivă pe autorii și pe cititorii lor. Intră în joc, de asemenea, o resurecție a marxismului în măsură a proba caracterul insidios al crizei de care avem parte. I se scot la iveală pretinsele „părți bune“ precum într-o demonică iconografie. „Karl Marx este din nou la modă. / Stalin nu a fost un tată chiar așa de rău./ Engels a iubit la nebunie pisicile./ Lenin purta un crucifix cusut în căptușeala vestonului./ Pol Pot dormea cu fotografia mamei sub pernă./ Kim Ir-sen a pansat lăbuța unei maimuțe rănite./ Ceaușescu iubea câinii maidanezi./ Fidel Castro lăcrima când își amintea de bunicul matern./ Mao a fost toată viața un copil mare.“ (Profilaxie). Nu fără un avertisment aidoma moralei unei fabule: „tinerii trebuie să primească botezul/ marxismului cu pieptul gol, neînfricați,/ ca o evoluție la montagne russe/ fără legături de protecție,// carnea mielului exultă în gura lupului“. (Ibidem). Jenantă este desigur continuitatea nefastei doctrine, cosmetizarea trecutului său criminal: „Marxismul este din nou la modă/ clubul de idei de pe lângă/ închisoarea Aiud a organizat colocviul/ împliniri interioare în lagăr/ printre condamnații pe viață.“ (Ibidem). Un scepticism crud pare a fi acolada cuprinzând o mare parte a textelor la care ne referim, totuși, un pasager episod al resignării în ambianța unei revolte suverane: „Această lume nu mai poate fi reformată./ Din păcate eu care m-am născut să o schimb/ am picat într-o melancolie/ soră cu moartea încât nu mai am pic de voință,/ m-am agățat de trecut ca de un viitor bolnav grav.“ (Această lume nu mai poate fi reformată). Autorul pare a se „îmbuna“ întrucâtva și atunci când își transcrie experiența unei lungi călătorii în America, inclusiv cu o benevolență literară: „Unii au căutat aur în America, eu caut poezie,/ în epoca virtualizării poezia poate căpăta o valoare/ mai mare decât aurul// Dacă PIB-ul României/ – sau PIB-ul mondial, de ce nu? – s-ar măsura în poezii,/ îți dai seama ce importantă ar deveni existența poetului?“ (Epigramă). Din nou însă refuzul revenind sub o latură pitorească. Dintre locuitorii „lumii noi“, „unii au evoluat conform teoriei/ evoluționiste fericiți că au ajuns la un fel de liman (…) alții au fost creați din pulbere/ și în lumină prin fotosinteză/ când Dumnezeu a spus/ ca lumina și pulberile să se adune“. (De ce lumea americană este și nu este diferită). Cred a nu greși socotind că avem a face în acest volum cu una din cele mai elocvente imagini stilizate ale actualității de care avem parte. Adrian Alui Gheorghe, o pururi juvenilă, cuceritoare prezență.