Întâmplarea face ca, în această perioadă când se discută intens despre predarea literaturii, să-mi cadă în mâini o carte pe care, în mod normal, aș fi frunzărit-o din pură curiozitate: Experiența literară (L’expérience littéraire, Éditions de l’Obsevatoire, 2025). Autorul, François Taillandier, s-a dovedit a fi foarte prolific, a publicat multe romane și aproape la fel de multe eseuri fără însă a se impune ca un nume de referință. Experiența literară e un eseu scris bine (dar ce scriitor francez care știe meserie nu scrie bine…) având în plus meritul de a sublinia niște lucruri de bun simț și de a demonta câteva clișee facile. Se citește astăzi mai puțin ca înainte ? Dar când putem situa acest „înainte“, se întreabă Taillandier? În 1954, amintește el, Georges Duhamel deplângea dispariția apetitului pentru lectură. Or, lectura, continuă autorul, a fost dintotdeauna apanajul unui public restrâns. În secolul XX, prin progresele educației, prin apariția edițiilor „de buzunar“, prin înmulțirea bibliotecilor publice numărul cititorilor, fără doar și poate, a crescut.
Vedem apoi că și în Franța (ceea ce nu e deloc o surpriză) se pune problema decalajului dintre gusturile tinerilor (ale elevilor în special) și cerințele programei școlare. În fapt, acest decalaj a existat dintotdeauna, în varii epoci istorice. În al doilea rând, nimeni n-a incriminat „decalajul“ dintre matematică (ori fizică, chimie etc.) și preocupările sau înclinațiile elevilor. În fine, literatura este în permanent decalaj față de realitățile contemporane și față de preocupările cotidiene. Este specificul, este însuși statutul ei. În școală învățăm lucruri noi, descoperim texte literare noi, proces care nu este facil, ci necesită un efort. Cerem ca lectura să însemne plăcere dar această plăcere se învață, e rezultatul unei practici mai mult sau mai puțin îndelungate. Cu suișuri și coborâșuri și cu momente în care ai impresia că bați pasul pe loc.
Ce facem – chestiune recurentă – cu „clasicii“, cu autorii a căror abordare întâmpină mari dificultăți, inclusiv la nivelul limbii? Am trecut fiecare prin astfel de experiențe. E aberant să crezi că un elev se poate delecta cu cronicarii, cu Școala ardeleană sau chiar cu Nicolae Filimon. Ca să fim sinceri până la capăt, nici Creangă nu e la îndemâna școlarilor: are un vocabular prea bogat, prea special, e nevoie des de explicații lexicale ca să nu mai vorbim de subtilitatea umorului. Sunt scriitorii contemporani mai aproape de sufletul și de mintea elevilor? Cu siguranță, dar asta nu înseamnă că sunt automat și accesibili. Fac parte din acele generații care au studiat literatura, în școală și în facultate, în desfășurarea ei cronologică. Adevărul e că nici nu concepeam o altă abordare. Nu mai pun la socoteală îndoctrinarea ideologică fiindcă aveau drept de existență didactică doar scriitorii care „criticau racilele orânduirii burghezo-moșierești“. În aceste condiții, este evident că lectura a fost o aventură pe cont propriu. În facultate am început istoria literaturii franceze cu perioada medievală, neavând noi în acel moment nicio noțiune de istoria limbii. Manuale existau, slavă Domnului, iar descoperirea volumelor (câte un volum pentru fiecare secol) din Lagarde & Michard a fost o adevărată bucurie: ilustrații abundente, comentarii clare, note explicative binevenite. Ce contrast cu meschinăria cenușie a manualelor românești și cu limba lor de lemn! Prezentarea cronologică era pentru noi o evidență indiscutabilă, la fel ca accentul pus pe „marii autori“.
Un mod tradițional, depășit de a preda literatura? Fără îndoială. Cu toate acestea, aveam totuși o perspectivă istorică și încercam un sentiment de respect față de scriitorii a căror valoare era în afară de orice discuție. Amintind și el de seria Lagarde & Michard, François Taillandier notează că meritul acestor lucrări a fost de a constitui un corpus de opere ce era propus unui număr cât mai mare de tineri, pentru a le arăta pe ce moștenire culturală se baza lumea în care trăiau. Și a le arăta, totodată, cât de variate sunt posibilitățile literaturii. Confruntarea cu textele clasice înseamnă și descoperirea altor mentalități și altor civilizații. La fel, descoperirea unor norme estetice rigide sau a unor forme fixe (sonetul, de pildă) constituie un exercițiu intelectual și un îndemn la rigoare.
Suntem aici într-o lume literară și pedagogică ideală. Predarea literaturii ascultă astăzi de alte exigențe. Este pusă sub semnul întrebării și intangibilitatea autorilor „canonici“. Interesul se deplasează către forme, către strategii discursive. Foarte bine. N-ar trebui însă ignorate reperele istorice, întrucât scoaterea totală din context comportă mari riscuri. Cuplul „viața și opera“ e caduc, deși biografia creatorilor poate ascunde uneori mari surprize. În ultimă instanță, personalitatea profesorului, harul lui sunt decisive.
Nu trebuie însă să ne așteptăm la miracole.