Născut în 1970 în Algeria, Kamel Daoud a ales să scrie în franceză pentru că, spune el, limba arabă este capturată, fetișizată, politizată de către ideologiile dominante. A colaborat la un important ziar algerian (pe care o vreme l-a și condus), Le Quotidien d’Oran. Din 2014 este editorialist (foarte apreciat) la săptămânalul Le Point. Tot în 2014, un imam salafist a emis o fatwa la adresa lui, în care cerea executarea scriitorului. Cu un an înainte publicase un roman ce fusese foarte bine primit, Meursault contre-enquête, un fel de replică la Străinul, de data aceasta narator fiind fratele arabului împușcat pe plajă de protagonistul cărții lui Camus. În 2020 optează pentru cetățenia franceză. În fine, anul trecut apare romanul Houris (tradus și în românește, Huriile) încununat cu premiul Goncourt.
Reamintirea acestor repere biografice este absolut necesară pentru a înțelege miza textului pe care Editura Gallimard l-a publicat în aprilie anul acesta sub titlul Trebuie să trădezi uneori (Il faut parfois trahir). Așa cum sugerează chiar titlul colecției, Tracts, e un text-manifest, scurt (60 de pagini) și percutant, un text polemic, dar în același timp o profesiune de credință. E vorba, în fapt, de un răspuns dat celor care l-au acuzat de trădare, deoarece a ales altă țară și altă limbă. Dimpotrivă, obiectează Daoud, limbile în care gândesc și scriu sunt tot atâtea ferestre deschise către lume. Refuz să cred, adaugă el, că o carte e de ajuns pentru a explica lumea, oamenii unei singure cărți nu sunt niciodată liberi. Cum să pretinzi că un popor este fericit când femeile trebuie să se ascundă în spatele unor văluri? Or, când femeile sunt prizoniere, bărbații sunt la rândul lor condamnați. „Trădarea“ înseamnă în realitate ruptură, sfidare a imobilității, încercare a limitelor. Știm bine că „traduttore, traditore“. Daoud inversează termenii: „a trăda înseamnă a traduce“, adică a revela, a îndrăzni, a desluși, a te aventura în necunoscut.
Pentru un algerian lucrurile sunt încă și mai complicate. Cucerită în 1832, devenită ulterior colonie, Algeria a fost teatrul unui sângeros și traumatizant război pentru independență între 1954 și 1962, iar ulterior al unui nu mai puțin sângeros război civil în anii 1990. Când țara a devenit independentă, practic toți francezii – și erau mulți – care locuiau acolo au fost obligați să abandoneze totul și să plece în Franța. Independența, așadar, nu a condus la instalarea unui climat de calm și de armonie, cu atât mai mult în perioada în care puterea s-a confruntat cu ascensiunea islamismului fanatic. Totodată, mulți algerieni îngroșau rândurile migranților clandestini și se stabileau în Franța. Relația cu fosta metropolă a devenit ambiguă: resentimentul față de foștii colonizatori a sabotat modernizarea țării, asimilată de conservatori cu o „francizare“, echivalentă cu trădarea eroilor, a părinților fondatori.
Daoud alege, pentru a ilustra complexitatea situației, un caz foarte interesant, acela al colonelului Bendaoud. Născut în 1837, în perioada administrației militare coloniale, Bendaoud va fi primul algerian care va absolvi Academia Militară de la Saint-Cyr. Ajuns sublocotenent ia parte la mai multe campanii, e căpitan în războiul franco-prusac din 1870, ajunge colonel în 1889, primește Legiunea de Onoare. Moare în 1912. În ultimii ani istoriografia algeriană truchează fotografiile sale și îl prezintă ca un trădător: ideea e că Bendaoud nu reușise să transgreseze statutul său inferior de arab. El apare ca întruchiparea duplicității, ca incarnarea trădării și i se atribuie o frază pe care cu siguranță nu a rostit-o: „Un arab este întotdeauna un arab, chiar dacă e colonelul Bendaoud.“ I se falsifică biografia și se acreditează teza că s-ar fi sinucis. Toată această poveste vrea să simbolizeze eșecul oricărei tentative de asimilare, oricărei încercări de a deveni francez, universal, liber de constrângeri naționaliste și religioase.
Condamnarea colonizării se transformă într-un „nu“ aruncat lumii întregi în numele purității etnice. În Algeria de astăzi, scrie Daoud, „arabitatea“ exclude diversitatea și comunicarea cu ceilalți în numele Coranului sau al independenței naționale, demult câștigată, dar adusă mereu în „prezent“. S-a impus mitul identității arabe ca singura armă ce poate lupta cu amenințarea „francizării“, cu valorile Occidentului și ale modernității. „Franța e mama tuturor relelor“, proclamă teologii algerieni, întâlnindu-se aici cu suveraniștii noștri. Din 1962 (anul independenței algeriene) încoace o singură fațetă a istoriei țării este acceptată și ridicată la rangul de identitate absolută. În numele ei a fost sacrificată democrația și s-a instituit obligația de a-i condamna pe „trădători“. Daoud a trăit multă vreme în Algeria, locuia la Oran, dar presa islamistă îl denunța drept scriitor francofon trăind la Paris: trădătorul era astfel, în același timp, renegat și dezertor. Această presă s-a dezlănțuit atunci când scriitorul a obținut Premiul Goncourt, mai ales că romanul atingea un subiect fierbinte, războiul civil.
Optând să fie scriitor francofon, Daoud și-a lipit singur eticheta de „trădător“. Așa au fost considerați, în mediile conservatoare, alți doi mari scriitori, Rachid Mimouni și Kateb Yacine. Un imam a interzis chiar înmormântarea lui Kateb Yacine, pe motiv că și-a otrăvit compatrioții difuzând idei occidentale. Ce răspunde detractorilor Kamel Daoud ? „Scriu în franceză, este limba prin care evadez, spațiul meu secret, insula mea, victoria pe care o repurtez asupra plictisului și izolării, e povestea reușitei mele, gestul prin care ating universalul. De ce să declar că am greșit ? De ce să mă simt vinovat? (…) Iubesc limba franceză căci ea este locul unde, într-adevăr, nu mă trădez pe mine însumi. Este câmpul unde mă regăsesc cu adevărat liber: E o limbă insulară, continentală totodată, erotică“. Și încă: „Nu au oare dreptate acești fanatici ai teologiei care prezic de secole că sfârșitul lumii va veni în ziua când soarele va răsări la apus ? Da, așa este! Soarele va răsări pentru noi, oameni din Maghreb, de la apus, adică din Occident“.