Cum am văzut rândul trecut, în Luceafărul lui Eminescu, prea-frumoasa fată „din rude mari împărătești“ îi cere astrului îndrăgostit de ea să se coboare pe pământ, să fie muritor ca ea. Atunci, numai atunci ea l-ar iubi și i s-ar dărui. Da, voi fi al tău, voi renunța la nemurire, îi promite astrul plecând „din locul lui de sus“ spre Creatorul lumii.
Între timp la palatul unde trăiește tânăra prințesă, Cătălin, un paj „ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii, / Băiat din flori și de pripas / Dar îndrăzneț cu ochii“, o vede, o admiră și încearcă să o seducă. Rostindu-i numele – Cătălina – pentru prima oară, poemul ne previne că cei doi tineri au ceva în comun. Când pajul încearcă să o sărute, ea îi mărturisește că se simte atrasă de luceafăr. Cătălin, dibaci, îi promite să o învețe „din bob cu bob amorul“ și îi explică tehnica îmbrățișării: „Când ți-oi întinde brațul stâng / Să mă cuprinzi cu brațul / Și ochii tăi nemișcători / Sub ochii mei rămâie… / De te înalț de subțiori / Te-nalță din călcâie“, gesturi care convoacă bucuria de a trăi:
Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața.
Juna, „uimită și distrasă / … / Mai nu vrea, mai se lasă“, șoptindu-i „Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi cu mine…“ dacă, vai, un luceafăr „răsărit / Din liniștea uitării“ nu mi-ar umple genele de lacrimi, și dacă el, lucind „c-un amor nespus / Durerea să-mi alunge“, nu s-ar înălța „tot mai sus / Ca să nu-l pot ajunge.“
„Tu ești copilă, asta e…“ exclamă Cătălin și o invită să fugă cu el în lume, unde „voioși și teferi“ vor pierde „dorul de părinți / Și visul de luceferi“.
Departe de ei, luceafărul zboară lăsând în urmă limitele universului. Ajuns unde „nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaște, / Și vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naște“, astrul îl roagă pe Creator să-i reia „al nemuririi nimb“ și să-i dea în schimb „o oră de iubire“. Dojenindu-l, Cel de dincolo de marginea lumii îl sfătuiește să se îndrepte din nou spre pământ ca să știe ce-l așteaptă. Întors „în locul lui menit din cer“, luceafărul, văzându-i pe cei „doi tineri singurei“, își declară iarăși iubirea. Dar aceștia se prind în brațe sub ploaia de flori argintii, iar
Ea îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Și-ncetișor
salută, ca de obicei, imaginea de vis, „Cobori în jos, luceafăr blând / … / Pătrunde-n codru și în gând / Norocu-mi luminează“.
Dar nemișcat, „din tot înaltul“, astrul se întreabă: „Ce-ți pasă ție, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?“. Disprețuind „cercul … strâmt“, instabilitatea, contingența în care trăiesc ființele umane, el va rămâne singur în lumea lui, „nemuritor și rece.“
Greu să nu luăm partea luceafărului, să nu-i preamărim izolarea și mândria. Jocul literar ne îngăduie însă, ba chiar ne îndeamnă, să-i ascultăm și pe cei doi tineri. Nu se află ei pe această lume? Nu înseamnă asta să înaintezi pe calea vieții tale, o cale uneori de mult croită, alteori diferită, riscată poate, dar tot a ta, printre ai tăi, alături de alte ființe umane? Căldura, bucuria aproape de tine, nu e la fel de minunată, dacă nu chiar mai minunată ca adorația viselor abstracte, reci?
Râmâi în lumea ta, luceafăr fermecat; noi, aici, acum, respirăm, iubim, uităm, aflăm, trăim.