M-am strecurat printre spectatori și am privit diagrama. Mă putea ajunge cineva, mă putea întrece? Făcusem 9½ puncte și am căutat să număr punctele celor care încă mai jucau. Un fel de polei organic îmi acoperea ochii și nu reușeam să număr exact. Eram îngrijorat. Oare să pierd finișul? În această stare de neliniște m-am îndreptat spre sala unde jucau într-un turneu secund femeile. Nu intrasem până atunci în sala lor de șah. Ușa înaltă, sculptată, era deschisă și am privit de-afară. Și brusc am înlemnit. Am observat-o imediat. Stând dreaptă pe scaun, părea de o calmă autoritate, totuși aerul ei abstras îmi sugera că nu era cu totul acolo. O prințesă! Parcă se cufundase într-un vis despre fluvii cu cegi și nisetri, jungle cu flecari papagali și anaconde, într-un vis cu oceane străbătute de balene albastre suflând pe nară gheizerul de aburi și aer. Șahul, care în mod normal mi-ar fi cotropit atenția, nu mai era decât un fundal. Femeia făcuse să dispară întreaga realitate din jur, inclusiv zgomotele. Ne aflam doar noi doi într-un spațiu vid, plutind în infinit și etern. Zărisem chipul care mi-a cuprins inima pe loc și pieptul meu s-a încins pe dinăuntru. Nu știu, dar probabil că fiecare dintre noi are în sine așteptarea unui chip ideal pentru el. Așa ceva priveam acum, chipul ideal pentru mine al femeii. Nu-l pot descrie, deoarece farmecul nu vine din trăsături, din cârlionții neglijenți ai părului, din buze sau din forma și poziția nasului, ori din mișcarea pieptului sub ritmul respirației. Ci se iscă din ceva lăuntric trupului, un fel de energie blândă ca vântul cald ce venea în Havana din Caraibe. Cu pielea aurie, cu o bărbie un pic ascuțită și fermă, cu părul blond ușor răvășit, cu pomeții proeminenți ai obrajilor împurpurați de încordare, cu degetele fine și neliniștite, cu ochii albaștri imenși ce și-au ridicat brusc privirea de pe tabla de șah, de parcă i-ar fi spus cineva că sunt acolo, și m-au fixat, uluiți parcă. S-a creat între noi, ceva aidoma unui curcubeu, care ne-a cuprins în el și ne-a unit. Și tocmai atunci m-am simțit prins de braț, m-am întors, era Marschall:
– Vino, ai câștigat!
Am pornit după el și am intrat în sala noastră. Arbitrii calculaseră punctajul, am aruncat o privire spre tabel, dar nu vedeam nimic, au izbucnit aplauze, urale, iar Juan de la Bordini, patronul turneului, adusese câțiva picolo ca să ne servească șampanie. Mă aflam într-o stare de plutire și mintea mea nu se putea concentra nici la conversații, nici la ce se întâmpla în jur, ci un fel de narcoză îmi lua mințile, de parcă un vrăjitor Santeria suflase peste mine fum de romero, albahaca, cedro și santa rita și alte plante sacre, sau un vraci Curanderismo mă purificase cu fum de madera, de guayacan și canela. Transa mea era izvorâtă din ochii cei albaștri ce m-au privit o clipă. Îndată ce m-am eliberat de obligații, când oamenii, după șampanie, nu mai erau atenți la mine, am pornit cu pași repezi spre sala de șah a femeilor. Ușa era tot deschisă, dar sala era goală. Am simțit-o pustie ca un cavou părăsit, cum trebuie să fi simțit lumea Romeo la moartea Julietei și Julieta la moartea lui Romeo. M-au podidit lacrimile. Mi-am așezat antebrațul pe rama ușii și-am hohotit. Dar, stai, nu era totul pierdut. M-am dus și-am privit diagrama turneului feminin rămasă pe perete. Care dintre jucătoare să fi fost ea? Am desprins diagrama, am luat-o, am împăturit-o și am băgat-o în buzunarul de la piept. Când să ies, aproape m-am lovit de un domn cu păr alb ondulat și o ținută demnă. A zâmbit, mi-a făcut loc, dar nu am ieșit, ci m-am dat doi pași înapoi și l-am poftit să intre. Era arbitrul, venise de la grupul sanitar să-și ia servieta. Am scos diagrama din buzunar și-am întrebat:
– Señor, care dintre aceste jucătoare este tânăra blondă, care juca azi la masa a 4-a… și-am făcut semn în direcția mesei.
A pus degetul pe un nume.
– O. de la Volga, a spus. Misterioasa prințesă persană. Sau rusă. Sau prințesa Transilvaniei din tăinuitul Imperiu Austro-ungar. Dar să știți că este un pseudonim. Multe jucătoare folosesc pseudonime din cauză că nu e bine văzută femeia care joacă șah. Vă dați seama! De fapt știu cum o cheamă, Olga Choubaroff. Olga de la Volga, a glumit el din nou.
Exuberant, mi-am luat rămas bun și-am pornit cu pași mari spre sala de concurs a bărbaților. Mi-am făcut loc împingând în dreapta și în stânga oamenii și zâmbind larg, chiar dacă fals, ca să par prins în vraja sindrofiei. Mi-am îmbrăcat paltonul, mi-am pus pălăria pe cap și am plecat. Voiam să ajung repede la hotel, socotind că Olga stă în același hotel ca și mine și-o s-o văd poate în hol, pe-un fotoliu, vorbind cu prietenele ei, sau în restaurant. Mintea mea calcula ca la șah variante.
Am intrat febril în holul hotelului și am căutat-o din priviri, dar n-am zărit-o. Am dat o raită pentru a iscodi în spatele arbuștilor ornamentali din ghivece, de parcă s-ar fi putut ascunde în acele strâmte și întunecate spații. Faptul că nu o găseam, mă făcea tot mai curajos și mai tenace. Dar dacă ar fi fost acolo? Nu cumva timiditatea ce mă copleșea la acea vârstă m-ar fi făcut doar s-o privesc de la distanță? Pentru că nu era acolo, îndrăzneala m-a purtat la recepție.
– Știți… nu cumva… o domnișoară… Olga… se află… A plecat? Orisha Oshún, zeu al iubirii, cum a putut să plece fără să-și ia rămas bun?
Mă bucurasem și glumisem și-am fost pus pe năstrușnicii câtă vreme am fost sigur că o voi găsi.
– A plecat spre America?, am bâiguit.
În mine, flota de pe toate oceanele lumii se scufunda lent, maiestuos, în adâncuri. Toate vasele de pe mările universului, corăbii și vapoare, se afundau în tăcutul mormânt al apelor și nu rămânea nimic în urma lor, nici urmă de om, nici țipenie de ființă. Pustiul se întindea ca înaintea Facerii. Sticleau stridente sunete în aer. M-am așezat pe o canapea retrasă și, stând acolo fără gânduri, însoțit doar de țiuitul din urechi și de lacrimile ochilor și ascultând cum cariul devorează molcom lumea și o preschimbă în talaș, mi-am văzut partenerii de șah cum intrau veseli pe ușa de sticlă a hotelului, sporovăind și luându-și îndată rămas bun ca să se ducă la culcare, frânți de oboseală după lungul turnir și după șampania de la final. Am tăcut, m-am camuflat. Nu aveam chef de vorbă nici cu Marshall măcar.
Am pornit prin oraș, să rătăcesc printre umbrele jilave ale serii. O tristețe de lume lacustră mă îmbiba și auzeam zeii bolborosind vorbe necunoscute. Altfel Donostria, cum îi spuneau bascii orașului San Sebastián, capitala provinciei Guipuzkoa, era un oraș elegant și rafinat, aflat pe malul Mării Cantabrice. Proximitatea mării îmi amintea de casă, de Havana. Simțeam mirosul Atlanticului adormit sub plapuma blajină a nopții. Se așezase peste el ca o ceață de întuneric. O plapumă blajină, deși mătăhăloasă. Am trecut pe lângă un șantier în lucru și-am citit avizele pentru construcție, se înălța un viitor teatru, numit Teatrul Victoria Eugenia. Doar spre Cazinoul luminat feeric mai vedeam oameni, în rest orașul părea pustiu cu vitrinele sale tăcute și cafenele deșerte la vreme de iarnă. Și mă gândeam: dar dacă aș fi mers pe bulevard ținând-o pe Olga Choubaroff de mână? Atunci lumea ar fi fost cu totul alta. Aș fi văzut arhitectura elegantă a clădirilor în stil clasic, restaurante și hoteluri luxuriante. Bulevardul principal al orașului, cu alei și promenade, mi-ar fi părut o cale spre castelele din povești. Dar așa? Muntele Urgull îl simțeam, în beznă, ca pe un colos inform, gata să se prăvălească în spinarea mea. Deși nu-i vedeam trupul, sus, unde știam că-i este vârful, se zărea, atârnată în văzduhul nopții, statuia luminată a lui Cristofor Columb. Am pornit spre plajă, unde pașii pierduți, adânciți în nisipul umed, cumpăneau singurătatea, Plaja La Concha, loc de însorire și de recreare, vara, a oamenilor din înalta societate. Vântul puternic m-a întâmpinat. Mi-am ridicat gulerul paltonului, nu-mi plăcea să simt aerul rece pe gât, mă frisona. Dar n-am fost atent și o rafală mi-a luat pălăria și-a dus-o în zbor până când am pierdut-o din priviri. Nici nu am mai găsit-o. Zgribulit, cu părul în neorânduială, pășeam pe nisipul fin și în adâncitura pașilor mei năvălea apa și o umplea. Mă uitam în urmă și îmi imaginam cum pașii singuraticului sunt însoțiți de alți pași, ai unei femei. M-am oprit cu fața spre ocean, ca să ascult murmurul înfundat al Mării Cantabrice, parte a Oceanului Atlantic. Vedeam doar întuneric. Și tocmai când era să plec, am auzit vuietul profund și puternic al unui jet de abur sub mare presiune, suflat de o balenă.
Am plecat de acolo abia când balena nu s-a mai auzit. Rătăceam prin orașul pustiu și mă miram: eu, raționalul, puteam să fiu atât de sentimental? Am căutat să îmi imaginez ce aș fi discutat cu Olga, dacă o găseam în holul hotelului și ar fi acceptat să ne plimbăm împreună. Probabil mi-ar fi povestit despre fluviile ce brăzdează Rusia, Obi și Enisei, Volga și Lena, Amur și Don, despre viscole siberiene și cupole înflorate de biserici, despre prințese și oameni săraci cotropiți de zăpadă. Despre zurgălăii din coamele cailor ce duc în iureș sănii.
Rătăceam de unul singur prin San Sebastián cuprins de o tristețe fără leac. Mă simțeam atât de singur, încât pentru a-mi îndulci starea, m-am gândit la mama și la tata. Mi s-a făcut pe dată dor de părinți, de Don José Miguel, de ofițeri, de Don Pelayo, de contabilul Castelului Morro. De străzile Havanei și de apele oceanului, de norii Cubei și de lumea pestriță a orașului.
(Fragment din romanul Gloria și declinul lui J.R. Capablanca.)