Într-o noapte am spart fereastra cu un pahar de plastic și am ieșit. 03:07, curtea miroase a clor. În buzunar: Hänsel și Gretel. Însemnări. Notițe. Cu creionul chimic furat din anchetă. Evit greșeala cu firimiturile de pâine. Binecuvântată fie plaja din Grecia, cu pietrele albe și netede, mai pure decât orice nisip!
Binecuvântată fie miopia întinsă ca un voal peste Interzis!
Pașii mei vor rămâne veșnic marcați, ca o zăpadă ce refuză să se topească.
La capătul drumului – o veche capelă. Pardoseala, smulsă cu târnăcoape. În mijloc, două morminte, devastate și ele.
Târziu am aflat că proprietarul celei mai mari cârciumi – Sfântul era un fost hoț mărunt. Trăiam de mult printre povești întortocheate, ca un ghem de lână ce se visa șosete flaușate până să se joace pisica cu el. Cine știe, în definitiv, Generalul spunea că în ranița fiecăruia stă ascuns, până când va veni clipa relevării, un baston de mareșal.
Când am privit pereții, golul se legăna prin mine, ca o cruce printre ghețurile Bobotezei. Îngerii, slabi, cu aripile frânte – uitați de divinitate, ca mine.
Cei ai copilăriei mele stăteau în pod printre porumbei, ca o pernă albă, pufoasă, cu miros de fân, prune, mere și pere uscate. „Câte probe ai, tată, la Bac? Urcă, nevastă, în pod și adu trei-patru îngeri mai grași, să-i ia copilul în ghiozdan.“
Îmi prind venele cu cârlige de rufe, să nu-mi curgă copilăria printre degete. Ăștia miroseau a mucegai și urină. Unul se numea Marius Plus Laura Egal Love. Așa scria pe inima lui, străpunsă de două săgeți.
Tata avea întotdeauna prenunumele „oficial“, iar eu rămâneam cu el doar în buletin. Tot aveam ceva, ceilalți patru îngeri nu aveau nimic. Poate Marius Plus Laura Egal Love era un hoț de nume, și le furase pe ale lor. Ce să faci cu atâtea prenume? Toate rubricile vieții sunt mai înguste decât unghia; cum să semnezi cu un nume cât o frază?
Quo vadis, Domine?
În mijlocul capelei, o lumină a străpuns întunericul. „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe?“ Mi-e cald. Transpir.
Nu mă cheamă Filip, dar m-am simțit tras de o greutate pe care abia o puteam purta în piept. Un cocoșat cu ghebul în față.
Nu-mi mai cunoșteam gura. Nici mâinile. Atârnau. Ca și cum cineva le-ar fi pus acolo doar să nu par urât. Stomacul meu e un pat de spital, cu cearceafuri ude. Știam că făcusem ceva. Nu știam ce. Doar că se rușina carnea de mine.
Așa am mers prin zilele ce-au trecut. Până când pietricelele m-au adus înapoi. Am curățat totul habotnic, ca tanti Lenuța, mătușa cea harnică a copilăriei mele.
Apoi, am decis: să fie lumină! Gestul ține fitilul; eu doar îl urmez. Din lumânări crește o zi întreagă, până la prima pietricică lipită de gard.
O cădelniță dintr-o cutie de conserve, cu tămâie furată de la popa Aurel. Memoria nenumăratelor comemorări la care fusesem. Și mii de umbre jucând pe pereți.
– Cu pace Domnului să ne rugăm.
Doamne, miluiește!
Pentru pacea de sus… Pentru lăsarea și iertarea greșalelor celor ce întru fericită adormire s-au mutat…
Fumul desenează aripi.
Am fost corigent la muzică în a șasea, dar lor le-a plăcut. Mi-au dăruit un borcan încă mirosind a oțet și castraveciori murați și trei licurici – să-i trimit în nopțile cu frici în pereți, să coloreze ochii gri de acolo.
(Fragment dintr-un roman în curs de pregătire.)