Livius Ciocârlie nu este, desigur, primul nostru critic care scrie și proză. De la E. Lovinescu și G. Călinescu încoace, nu puțini sunt cei care și-au încercat talentul și în proză. Transferul între aceste două genuri e ispititor, pentru că, în fond, și criticul trebuie să aibă calități de prozator: unul de idei, desigur. Deoarece, după ce literatura despre care scrie intră într-un sertar de istorie literară, ceea ce rămâne – Titu Maiorescu este exemplul cel mai elocvent – e discursul în sine, modul în care criticul își articulează viziunea și gesticulația interioară a gândirii.
Nici ficțiunea critică nu este o modalitate pe care s-o fi inventat Livius Ciocârlie. Dar el a impus-o în literatura română, transformând o serie de realizări disparate anterioare (Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, de Matei Călinescu, din 1969, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, de Eugen Simion, din 1976) într-o specie distinctă în cadrul prozei contemporane. Odată cu Un Burgtheater provincial (1984) începe, în literatura română, una dintre cele mai interesante aventuri textuale de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu transformarea unui critic într-un prozator, ci ștergerea granițelor de gen dintre critică și proză. Evident, așa cum îi place adesea autorului să glumească, demersul nu i-a adus cititori. A fost, însă, doar o iluzie (post)modernă aceea că publicul ar căuta în romane „structuri“, „probleme“ și barthersianul „cum să scriu?“. Cei mai mulți – dintre tot mai puținii – cititori de literatură de azi caută tot „povești de viață“, modele și mituri cu care să se poată identifica. Proza lui Livius Ciocârlie este, nu încape îndoială, pentru inițiați, sau, ca să-l parafrazez pe Nicolae Manolescu, pentru cei care știu să o citească.
Totuși, autorul Clopotului scufundat (1988) a început cu critica literară și, chiar dacă a debutat editorial ceva mai târziu decât colegii săi de gene rație – în 1974, cu un volum intitulat Realism și devenire poetică în literatura franceză –, vocația sa a fost evidentă încă de la primele texte publicate. Același Nicolae Manolescu îi consacra un articol, intitulat Un critic, încă din 1971, numai pe baza eseurilor publi cate de Livius Ciocârlie în presa culturală. Vocația sa critică era evidentă pe dedesubtul unui discurs care beneficia, desigur, de pe urma celor două stagii petrecute în Franța, în 1965 și 1972-1973, când a luat contact cu Noua Critică și chiar a lucrat un timp sub îndrumarea lui Gérard Genette. Proprie „primului Ciocârlie“ e o anumită distanță ironică față de excesele teoriei textului și o capacitate înnăscută de a-și păstra eleganța și măsura, în timp ce utilizează un instrumentar „tehnic“ care, sub bagheta altora, e rebarbativ și perisabil. De aceea, primele sale cărți – la cea citată trebuie adăugată Negru și alb, din 1979 – își păstrează și astăzi actualitatea și utilitatea exegetică.
Punctul de ruptură l-a reprezentat, probabil, volumul Mari corespondențe (1981). Analizând opera epistolară a unor mari scriitori francezi și români – Voltaire, Flaubert, Proust, Maiorescu, Călinescu –, Livius Ciocârlie a sesizat neîndoielnic că „scriitura taciturnă“, cum spunea Michel Tournier, alungată de structuralism pe ușă, revine pe fereastră. Cu alte cuvinte, că scrisul (cu toată gramaticalitatea sa intrinsecă) nu poate fi desprins de persoana celui care scrie, decât cu prețul sacrificării unei dimensiuni fundamentale a literaturii. Nu alta era, în paranteză, demonstrația pe care, dintr-o altă perspectivă, o făcea în același an 1981 și Eugen Simion, în Întoarcerea autorului. Semn că îndepărtarea de „demonul teoriei“ începuse în critica românească și nu era doar produsul unei fericite întâmplări.
Cu Eseuri critice (1983) se încheie – cel puțin, până la proba contrarie – activitatea critică propriu-zisă a lui Livius Ciocârlie. Simt nevoia să subliniez că, deși discret și retras până la anularea de sine, criticul nu a fost un evazionist moral: dimpotrivă, în cele două decenii de activitate derulată sub regimul comunist, a fost un reper de demnitate și incoruptibilitate. Fără să practice critica de întâmpinare, el a reprezentat totuși, la Timișoara, primatul esteticului și rezistența literaturii adevărate în fața intruziunii ideologiei oficiale. Numele său este de aflat, chiar dacă nu în avanscena la care nu îl predispune firea, în toate demersurile curajoase de apărare a literaturii adevărate și a unui minimum de libertăți democratice în cadrul breslei. Eseuri critice conține texte fundamentale despre opera unor scriitori români contemporani, cum ar fi Marin Preda, Sorin Titel sau Radu Petrescu. Semn că despărțirea de critică se făcea tocmai prin sublinierea angajamentului profund în apărarea literaturii, a conținutului moral implicit pe care îl avea critica practicată cu conștiință și demnitate. Francofonia, pe de altă parte, nu însemna la Ciocârlie numai un instrument cu ajutorul căruia trecea pe furiș frontiera autarhismului cultural ceaușist. Limba și cultura franceză reprezentau – dată fiind contribuția lor la configurarea României moderne – un apel atât la tradiția noastră, desfigurată de comuniști, cât și la europenitatea fără de care cultura română risca să recadă, practic, într-un stalinism decorat cu fantome legionaroide.
Ce a urmat, este, cum spuneam, unul dintre cele mai interesante capitole din evoluția structuralismului și a prozei române contemporane.
Mai simplu spus, nu numai autorul (de poezie, de proză, de teatru) are o „scriitură taciturnă“ care iese la iveală chiar atunci când este reprimată. Și criticul care comentează scrierile autorului o are. Iar criticul mai are și o „dinainte de lectură“, adică un bagaj de instrumente de cunoaștere și de experiențe personale subiective care îi determină, vrând-nevrând, interpretarea. Tocmai acest bagaj personal este cel care face ca fiecare decodare a unei opere să producă o recodificare. De ce, atunci, să-și reprime criticul „eul profund“? De ce nu și-ar împleti discursul public cu cel taciturn?
Un Burgtheater provincial (1984) este un manifest deghizat al acestei izbucniri a „scriiturii taciturne“ a criticului, pentru că, în aparență, este un colaj din care lipsește tocmai „mâna“ care scrie. Ciocârlie amestecă abil fragmente de texte neliterare, cum ar fi scrisori private sau citate din documente medievale – pe fundalul cărora stă originala Cronică a Banatului, a lui Nicolae Stoica de Hațeg, din 1826-1827 –, într-o dublă demonstrație: 1) a rolului pe care îl are acea „înainte de lectură“, adică baga jul formativ al personalității criticului, bănățean prin toată ființa sa lăuntrică, dar și culturală, și 2) a rolului pe care îl joacă, în constituirea literaturii, selecția, colajul și contextualizarea. Un Burgtheater provincial devine, astfel, o autobiografie indirectă a criticului și un savuros „roman“ monografic al Banatului.
Clopotul scufundat (1988) și Caietele lui Cioran (1999) sunt următoarele două puncte-cheie ale unei gândiri literare care a trecut din critică în proză, cu observația că nici comentariul critic nu subminează până la capăt caracterul romanesc al textelor, nici romanul nu obliterează reflecția despre literatură și despre sine a criticului, care subîntinde narațiunea. Eseu comentat și jurnal indirect, Clopotul scufundat a făcut pandant, la momentul apariției, cu După-amiaza de sâmbătă, de Valeriu Cristea. Cu observația că, la acesta din urmă, elementul autobiografic atestabil documentar joacă un rol mult mai amplu în narațiune decât la Livius Ciocârlie, care trece cu grație din autobiograficul existențial în cel livresc și invers, până când referentul se estompează. În Caietele lui Cioran traseul este răsturnat, dinspre comentariul critic înspre adâncirea introspecției și cuprinderea în dis curs a ontologicului. Ispita interpretării se topește întreagă în ispita confesiunii.
Faptul că între cele două volume citate s-a petrecut marea schimbare din 1989 atestă o altă calitate a lui Livius Ciocârlie, unul dintre puținii autori contemporani pentru care libertatea nu a fost o descoperire târzie, post-decembristă. Scriitorul a fost și a rămas egal cu sine însuși, urmărindu-și cu consecvență și (repet termenul) demnitate proiectul literar, imun la tentația politicului și la sirenele publicisticii facile. Literatura este marea fantasmă pe care criticul – cu instrumentele particulare ale spiritului său reflexiv, retras și deloc belicos – o vânează cu iscusință și cu o anume îndărătnicie de bună factură (căci din ea se alimentează marile construcții).
Această dizolvare a criticii structuraliste într-o proză indirectă reprezintă, cred, ultimul capitol, unul complet neașteptat, al evoluției acestei metode. Capitol pe care, din cauza absenței traducerilor, firește că istoria criticii europene nu îl înregistrează. Cu toate acestea, el se încăpățânează să existe, căci în spatele demersului lui Livius Ciocârlie pot fi acum aliniate și celelalte texte importante de proză critică pe care le-am menționat, ca și Viață și cărți (2009), a lui Nicolae Manolescu, Portretul lui M (2003), de Matei Călinescu, volumele lui Alexandru George ș. a., în ceea ce a devenit o specie distinctă în literatura noastră actuală.
Și o ultimă observație: opera lui Livius Ciocârlie nu poate fi redusă la unul sau altul dintre aspectele ei și nu poate fi citită „prin decupaj“. Întregul este, în cazul său, mai mult decât suma părților și experiența parcurgerii întregului furnizează cititorului o satisfacție indicibilă. Chiar rămânând pe teritoriul raționalului, nu poți să nu vezi, la finalul lecturii, colțul de lumină care prefigurează o stranie epifanie a Literaturii.