O agreabilă surpriză ne-a produs-o recentul volum de versuri al poetei de limbă română și franceză, Elsa Dorval Tofan, stabilită de peste două decenii în Canada, la Montréal. Discursul d-sale e bizuit pe o introspecție nu o dată patetică, dispusă a se suspenda pentru a face loc unui sarcasm derivat dintr-însa precum o laterală confirmare. Energia combatantă de alură masochistă intrată în joc ilustrează o postură lirică ce se luptă cu lumea luptându-se cu sine și se luptă cu sine luptându-se cu lumea. O reciprocitate. Două sunt reperele unei atari conduite. Pe de o parte o confesiune fără ocol în franchețea sa dură, pe de alta un imaginar parodic, implacabil. Prin mijlocirea acestuia un realism hărțuit de maniera caustică se impune aidoma unei continue provocări. S-ar zice că ființa auctorială devine malițioasă inclusiv față de propriile sale modalități expresive, maltratându-le voluptuos. Iată un soi de profesiune de credință: „sunt o războinică, o gladiatoare, mă bat/ pentru oricine nu vrea/ să se bată, pentru tine, mă bat fără să-mi/ fac planul unei victorii/ anunțate, pur și simplu, strângând pumnii,/ scrâșnind din dinți, respir/ sacadat în fața agresiunii (…) seara mă lupt cu braconierii/ urșilor polari, hoții de/ banchize și de alb, mă iau la trântă cu vântul/ care ocolește harpa eoliană/ și o condamnă la tăcere.“ (Diorit). Totul e învăluit într-o disciplină care are aerul de a amortiza extravaganțele. Majoritatea textelor alcătuiesc un lung convoi de maliții întoarse pe diferite părți, ordonate, stilizate, dând impresia că nimic nu izbutește a le opri avansul. Are loc o comedie sub chipul „unui proces/ repetitiv, inutil, grotesc“, întrucât „părțile tratează între ele de ani de zile!“ (Părțile). Pentru început acestea „s-au întâlnit seara, la ora stabilită/ vinovăția, aroganța, frica, ignoranța/ s-au așezat în primul rând/ violența, indiferența, gelozia, în al doilea/ pe ultimul rând, lenea, toate gândurile rele.“ (Ibidem). Norocul autoarei rezidă în factura lor multiplu vicioasă, deoarece „părțile sunt alcoolice și/ foarte mincinoase“ (Ibidem). Astfel victoria brutală aidoma caracterului victimelor d-sale e garantată: „am reușit să le vin de hac/ sânge pentru sânge/ am luat cuțitul japonez/ m-am semnat, este târziu/ pentru riposte, se vor consola/ mințind că m-au eliminat.“ (Ibidem). Întregul volum reprezintă o fascinantă apologie a răului. Acesta își face loc pretutindeni cu satisfacția de a-și consemna natura sub diverse identități apte a-l face tot mai convingător: „Noi trecem, devenim tot mai mici/ Ținem minte o parte, în general,/ Aceea care nu s-a produs, creierul/ Ne joacă farse, ne simțim confortabil/ Umplând golul memoriei, îi dăm/ Conținut, locurile secrete ale minții/ Se relevă a fi banale.“ (Criteriul memoriei). O tentativă de confesiune eșuează lamentabil întrucât însăși intenția de-a o formula era una vanitoasă: „am început/ Să spun o poveste care nu era/ a mea, o lamentabilă invenție/ cu scopul de a face impresie bună.“ (Criteriul stării de rău). Simptomatic pentru această feerie a dezastrelor în serie e destinul unui bărbat care, aflat inițial „în intersecția îngerilor“, devine „urât de ai săi“, unicul pământean „fără înger, căruia nu i se îngăduie iertarea.“ (Femeia din casă). Drept consecință, căzând pradă demenței, trece la acte scelerate: „a otrăvit livezile,/ A ucis păsările Paradis, a smuls inimile semenilor,/ În sfârșit, simțea că suferința de lângă el/ Devine încântare, dar nu era de ajuns, rămăsese/ Femeia din casă, pe care a decis s-o vândă în fiecare/ Noapte unor negustori de iluzii.“ (Ibidem). Viața actuală e plină zi cu zi de incongruențe care ar fi cu totul inacceptabile dacă simpla lor înregistrare n-ar constitui un deliciu. Autoarea le colectează cu atenție: „vei fi întors pe o parte la fiecare oră/ transferat la nevoie din fotoliu în pat/ noaptea vei geme, o formă de contact/ vrei să fii recunoscător, dar cuvântul/ îți scapă, percepi mâinile muncitorului/ mari, calde lucrând cu atenție/ familia a pus poza de cowboy/ la vedere, speră să-ți amintești,/ pe tine te-au părăsit cuvintele.“ (Reductibilitate). Întru satisfacția viziunii în cauză căreia îi descoperă o omogenitate, răul pare invincibil. Insinuarea sa sub înfățișarea firescului se asociază cu o extensie bucurând cum o performanță care poate fi găsită inclusiv pe ringul de dans: „Se adunau între ei și se alintau,/ Se bârfeau cu dragoste, ridicau/ Cupa cu venin în cinstea celor/ Absenți, se detestau, râdeau unii/ De alții cu răutate firească, nimic/ Personal, era o ambianță de dans/ Cu buricul la vedere.“ (Ziz). Circumstanță în care își făcea loc un delir verbal, „un fel de supremație a sintagmelor/ Dezarticulate între uneltiri și pauze/ Comunicare de grup pe criterii de/ Sângele vărsat, forma cea mai pură/ De suprairațional.“ (Ibidem). Ori mimarea cinică a unei circumstanțe domestice. „livrat/ în prima parte a zilei/ pachetul/ suferințelor săptămânale/ frumos ambalat,/ lăsat la ușa de la intrare./ nu îl fură nimeni.“ (Silințe echitabile). Cu o concluzie morală la limită: „pachetul/ așteaptă să fie desfăcut/ silințele/ sunt echitabile, tu ești viu,/ și voi sunteți.“ (Ibidem). Ori în montura unor anoste practici administrative: „plătești facturi, crezi că ai un rol,/ dar să privim dosarul de aproape/: fișiere șterse,/: locații care așteaptă antreprenori/ renunță să crezi că ai dreptul, faci parte/ dintr-o utopie, nimic mai mult.“ (Elsa). Solitudinii native i se acordă la un moment dat o formulă dezarmantă: „Se știe, s-a știut întotdeauna că nimeni nu/ este făcut pentru nimeni, iar potrivirile se/ Întâmplă din coincidențe, apariții hazardate,/ Măsura exactă fiind fără nici o importanță.“ (Who cares, darling?). Universul însuși apare înscris în evoluție către o eternitate haotică: „de sus/ categoriile par a fi/ ordonate astfel/ piatra, apa, aerul/ și-au schimbat/ poziția relevând/ haosul stabil.“ (Descrescător). Personalitatea poetică demnă de o prețuire aparte a Elsei Dorval Tofan ne oferă astfel un buchet de Fleurs du mal în variantă proprie.