Opera lui Gheorghe/Iordache Golescu, boier pămîntean reformator și artist „coroziv“ al limbii române, mort la Orșova austroungară în anul Revoluției pașoptiste (1768-1848), a rămas din păcate parțial editată (singura culegere sintetică e din 1990). Ignorate o vreme, culegerile de Pilde, povățuiri, cuvinte adevărate i povești adunate de d-nealui vornicul Iordachi Golescu, fiul reposatului banul Radu Golescul, însoțite de comentarii explicative pline de umor sănătos și corosivitate a observației, au intrat în posesia junimiștilor prin intermediul lui Alexandru G. Golescu (Arăpilă), fiul bătrînului vornic. Al. Lambrior le va comenta în Convorbiri literare (1874), văzînd în ele o legitimare a organicismului lingvistic promovat de Maiorescu; Eminescu le-a consultat cu voluptate alcătuind, prin transcrieri și sublinieri selective, o antologie personală. În Amintiri de la «Junimea» din Iași, George Panu evocă mucalit disputele create în jurul „pornografiei“ proverbelor și a „literaturii pornografice“ în genere. Pragmaticul Iacob Negruzzi regreta, melancolic, faptul că publicarea „pildelor“ în Convorbiri ar leza-o pe „duduca de la Vaslui“, iar V. Pogor îi acuza pe „pudicii“ A. Naum & Co că prin nepublicarea pildelor se „castrează literatura“…
Multe proverbe deocheate trec și în replicile unor oameni „de jos“ din piesele Golescului, compuse pe la 1818-1826. Încercările de dramaturgie istorică – poate primele din literatura română – conțin ingrediente picante care fac din dregătorul cu limbă ascuțită un „pionier“ al licențiozității autohtone scrise. Bunăoară, partitura Măscăriciului – „țiganul lui Racoviță“ – din Barbu Văcărescul, vînzătorul țării sau în Starea Țării Rumânești pă vremea asidosiei (asidosie: scutire de impozite, n.m.) unde sînt denunțate „pă rumânește“ moravurile boierilor, în complicitate cu personaje colective ca „norodul“: „DINCĂ LOGOFEȚELUL: Toți banii în pizda Stanii (să mă iertați) zice o vorbă rumânească, să zicem dar și noi: Toate privilegiile țării în curul Belului, să vă fie fața dumneavoastră cinstită.“ Povestea huzmetarilor începe abrupt: „– Scăpaiu, futu-i chima, cu față curată (zise vinăricerul, scăpînd dă la închisoare).“ Nu lipsesc jocuri de cuvinte cu dedesubturi obscene: „IONICĂ: Totdeauna îmi fuți vorba, nu mă lași să isprăvesc șî apoiu vei mai zîce șî tu ce vei vrea./MOȘ STAN: Iartă-mă, Ionică, că prea curioaze (cum zic italienii) îm par unele din câte zici./MARINICĂ: Dă cur vorbește tata, păziți-vă băieți!“ Replicile alunecă spre aluzii la adresa homosexualității spoliatorilor greci, acuzați de golirea vistieriei țării oricum datoare la „oștirile muscălești“: „MARINICĂ: Or, când ar umbla oamenii d-a bușile ca copiii șî s-ar uita pă cur, ar pune atunci grecii șî la cur alte cururi?/DINCĂ LOGOFEȚELUL: Cînd la doi ochi mai pun alți doi și patru ochi, dar la cur, unul fiind…! Mi se pare că te-ai uita atunci pîn curul lor ca pîntre-un ochean./VOICUL ZAPCIUL: Adică ș-ar dășchide cururile cum să dășchid ocheanele./…/ VOICUL ZAPCIUL: Ce vă pasă, aveți parte că nu vin p-aici turci colombaragii (pedofili, n.m.), atunci ați vedea cum să joc copiii./ DINCĂ LOGOFEȚELUL: I-ar învăța și pă ei acea alicologamie. (homosexualitate, n.m.)/VOICUL ZAPCIUL: Adică unul pă altul./MOȘ STAN: Cum v-ați dăpărtat dă vorba noastră…! Măscăricilor…!/ DINCĂ LOGOFEȚELUL: Bine zici, moșicule, să lăsăm dar această vorbă, ce pă limba cuțovlahilor am putea-o numi curologhie.“ (Ibid., p. 32.) Asemenea texte valorifică abundent tradiția autohtonă a soitarilor/măscăricilor karagözi (în special romi, robi ai Domnitorilor moldo-munteni și ulterior ai elitelor fanariote) specializați în „roluri“ de tip Paiața și Gacița sau Vasilache și Mărioara. Compuse pentru recitative și teatrele de păpuși (ceea ce ar justifica precaritatea intrigii și caracterul de dezbatere morală), piesele alcătuiesc nu doar o „cronică“ veridică, în tablouri („perdele“) daumieriene, a domniilor de la începutul veacului 19; ele pun expresiv în scenă și ideile logofătului, într-o satiră împănată cu expresii populare, ale cărei „voci“ aparțin tuturor straturilor sociale. Înaintea lui Anton Pann și mult înaintea „buruienosului“ Creangă, Iordache Golescu e un maestru hîtru al măscărilor într-o cultură aflată încă departe de codurile pudorii de salon. Licențiozitatea lor prezintă o încărcătură etică, direcționată satiric. Fie că se exprimă în teatru, povestiri dramatizate, epistole (Anaforaua boierilor pentru întocmirea prăvililor în zilele măriii sale Ioan Vodă Caragea), relatări autobiografice (Povestea ce mi s-a întîmplat la un potop) sau în prefața Pildelor (Către iubitorii dă științe), autorul se înfățișează ca un moralist cu limbă ascuțită și vervă expresivă. Nu doar „cultura pudorii“ îi e străină, ci și pedantilîcul.
Om al Vechiului Regim, dregătorul valah a avut contribuții de pionierat în destule domenii (teatru, folclor, lexicografie, traduceri). S-a vorbit despre enciclopedismul său, dar Iordache nu are alonja savantă a lui Dimitrie Cantemir sau Nicolae Mavrocordat. N-a avut nici școlile lor. A avut în schimb un talent literar comparabil la noi, în epocă, doar cu al lui I. Budai-Deleanu și un rol-cheie în reformarea școlii românești, unde a adus inclusiv cărturari ardeleni. Deschiderea sa către culturile occidentale (franceză și italiană îndeosebi) nu trebuie supralicitată; ea rămâne totuși vădită atît în sursele intelectuale, cît și în neologismele din Condică. Critic al abuzurilor propriei clase, nu a ezitat să se pună pe sine însuși în cauză (memorabil rămâne episodul din cronica dramatizată Prescurtă însemnare dă Turburarea Țării Rumânești ce s-a întîmplat la leat 1821, mart, după moartea lui Aleco vodă Suțu…, unde se prezintă fugărit de țăranii slugerului „Todor“, care-i strigă „Uideo, ciocoiule!“).
Paremiologul are gust pentru comentariul moral plin de haz (în prefața Pildelor simte nevoia să facă un elogiu al glumei euristice: „Vorba fără glume pare ca bucatele fără sare“); are, apoi, simț al pitorescului limbii vorbite și un talent literar superior celui al fratelui Constantin/Dinicu (care a publicat la Buda, în 1826, o „pedagogică“, dar vai!, atît de searbădă Adunare de pilde bisericești și filosoficești). Refugiați la Brașov după eșecul zaverei lui Vladimirescu, cei doi boieri – ambii „farmazoni“ – vor întemeia prima societate literară românească (1822). Aflat la confluența dintre tradițiile răsăritene și cele apusene ale moralismului european, cu o subiectivitate vitriolantă și o disponibilitate artistică pe măsura vioiciunii intelectuale, Iordache face, de fapt, legătura între spiritul cronicarilor munteni, lumea post-fanariotă a lui Anton Pann și filonul „licențios“ care irigă scrierile satirice ale unor junimiști.
Unii comentatori s-au grăbit să vadă în „caligramele“ golesciene (poeme în formă de topor, de nai sau de „muscal“, de ou de Paște sau de piramidă) incluse în capitolul Despre poezie din finalul Băgărilor de seamă asupra canoanelor gramaticești niște avangardisme („poezie vizuală“) sau post modernisme avant la lettre. Guillaume Apollinaire s-a raportat totuși, tacit, la tradiția speciei: un tiz galo-latin al său din secolul V, Sidoine Apollinaire, practica „poeme figurale“… Ludice, textele nu sunt deloc „gratuite“ sau „pornite dintr-un impuls naiv“, cum afirmă Mircea Cărtărescu în Postmo dernismul românesc. Mihai Moraru a identificat în ele manifestările unui alexandrinism propriu „sfîrșiturilor de epocă“ și un gust manierist pentru virtuozitate și artificiu; scrise în scop didactic, poemele includ – în formă și conținut… – învățături mora lizatoare. Modelul este cel din Idilele lui Theocrit (din poemul în formă de syrinx al acestuia, Iordache ar fi preluat caligrama în formă de nai, Dulceața muscalului), dar vecinătățile sînt foarte numeroase: Simmius din Rhodos, poeții latini minori ca Ausonius, inventatorul „technopaignion“-ului, alexandrini precreștini precum Porfyrius și Fortunatus, literatura persană (v. Mihai Moraru, Caligramele la Iordache Golescu, în Iordache Golescu, ed. cit., pp. 383-388.). Dar boierul muntean – bun cunoscător de literatură elină prin intermediul dascălilor săi de la Sf. Sava, Constantinos Vardalahos, Lambros Fotiadis sau Stefanos Commitas – își asumă explicit „sursele“ în paragraful 213: „Elinii obișnuia dă închipuia stihuri șî în chipul ăripilor, muscalului, toporului ș.cl. după care câte o pildă adăogarăm și noi aici…“
Scrierile Golescului pot fi exploatate cu profit și de istoricii literaturii mai moderne. Una dintre primele atestări ale formulei „crai de Curtea-Veche“ (de largă circulație în epoca fanariotă) îi aparține; în mod curios însă, ea pare să fi fost ignorată de exegeza mateină, care a căutat originea titlul-blazon al „scripturii“ lui Mateiu I. Caragiale prin tot felul de scrieri culte ale secolului 19. Termenul de „crai“ are aici sensul peiorativ de „sărac“, „scăpătat“, o antifrază populară așadar. În Condica limbii rumânești găsim o definiție concludentă: „CRAIU (dă Curtea Veche), 15 r 17v. (crăime): «A crăit» să zice spre batjocoră în loc dă «a sărăcit», d-aceia și «craiu» mai însemnează și sărac, scăpătat, după vorba rumânească ce zice «craiu din Curtea Veche».“ (Ibid., p. 309.) Imprecația cu care Pena Corcodușa îi gratula pe Pantazi, Pașadia & Co are, ne amintim, un caracter batjocoritor: „Crailor! Crai de Curtea-Veche!“ Abia comentariul lui Pașadia vine să înnobileze livresc furia etilică a bătrînei și alienatei spălătoare de morți: „Are ceva ecvestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte.“