N. Steinhardt nu numai că a iubit poezia, dar a și scris poezie. Între manuscrisele care mi-au fost remise în anul 1988, am descoperit un splendid poem, redactat în engleză, intitulat Muzică de noapte. Poemul se dorea tipărit, drept care autorul, însoțindu-l de o scurtă scrisoare, l-a trimis revistei „The Times Literary Supplement“. L-am tradus și l-am publicat în primele ediții din Primejdia mărturisirii. Zilele trecute, grație doamnei Elena Bondor de la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ din Iași, care a deschis la Bistrița, la Casa Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu, o unică și mare expoziție dedicată lui Steinhardt, am redescoperit semnătura monahului de la Rohia, sub un alt text poetic. Un poem amplu, scris tot în limba engleză, fabulos, dedicat lui Ștefan Baciu și publicat la Los Angeles în publicația lui Ștefan Munteanu, „Micron – Caiet omagial“, număr consacrat lui Ștefan Baciu la 60 de ani (1978). „Micron“, un „dactiloscript, de fapt, multiplicat prin procedee fotomecanice“, după cum scrie Florin Manolescu în Enciclopedia Exilului Literar Românesc – 1945 – 1989.
Numele lui Ștefan Baciu (poet, prozator, traducător, elevul lui Emil Cioran, profesor de literatură hispano-americană la University of Hawaii at Manoa, editorul publicației „Mele“, trăitor în Honolulu) nu apare în textele, eseurile, scrise de Steinhardt. În Corespondența Steinhardt tipărită, găsim doar un P.S., într-o scrisoare trimisă de Steinhardt lui Virgil Nemoianu: „Ai putea să-mi trimiți adresa lui Ștefan Baciu? Am pierdut-o.“ Atât! George Ardeleanu dezvăluie însă în „România literară“, nr. 30 din 28 iulie 2006, taina acestei relații, în primul rând epistolare: „Printre corespondenții lui N. Steinhardt se află și Ștefan Baciu/…/Cele mai multe epistole ale sale sînt, de fapt, poeme pe care i le trimite lui Steinhardt, însoțite de desene/…/Câteva/…/ se află în arhiva Mănăstirii Rohia/…/Pentru că ele sînt însoțite de precizarea autorului – «Interzisă reproducerea!» – și pentru că, din nefericire, n-am verificat reeditarea lor, las acest drept deținătorilor de copyright“. Acest poem cu dedicație, intitulat Dar cum ar fi putut vreodată?, e și el totuși un argument pentru această legătură. Mai mult decât atât, George Ardeleanu a publicat în același număr din „România literară“ și câteva documente din Arhiva CNSAS, referitoare la un „Colind“ „pe care Ștefan Baciu îl trimite lui Steinhardt cu ocazia Crăciunului din 1988 și care este dedicat «brașovenilor»“, brașoveni care cu un an înainte au declanșat revoltele de la Brașov…
Ștefan Baciu a publicat în 1940 un volum de poezii cu titlul Cetatea lui Bucur, o carte de o frumusețe poetică aparte, în care și-a adunat toată dragostea pentru București. Poeme despre Calea Victoriei, Șoseaua Kiseleff, Lipscani, Cafeneaua Nestor, Capșa, Gara de Nord, locurile și oamenii Bucureștiului. N. Steinhardt nu face altceva decât să reia această geografie, cu „străzile, bulevardele, pasajele, teatrele, și oamenii, și visurile, casele, căsuțele din București…“, transportată de poetul Baciu într-o altă lume, „cântate în Rio și în Hawaii, în Statele Unite și la Waikiki“ și să fie pur și simplu încântat și mirat de ceea ce poate face poezia.
Așadar, încă un poem, al doilea, scris de N. Steinhardt, cvasiinedit.
DAR CUM AR FI PUTUT VREODATĂ?
Lui Ștefan Baciu
Dar cum ar fi putut
străzile
bulevardele
ulițele
terenurile pustii
și casele
și căsuțele
din București
să știe vreodată
că vor fi cântate
în Rio și în Hawaii
în Statele Unite și la Waikiki?
Cum ar fi putut bănui
presupune
imagina
că vor fi dorite
că vor fi amintite
că vor fi lăudate peste măsură
la capătul celălalt al lumii,
la antipozi, unde oamenii
– se-nțelege –
umblă cu susul în jos
și cu josul în sus?
Nu, desigur, n-ar fi putut
nici ști
nici presupune
nici măcar visa.
S-ar fi cutremurat
S-ar fi mirat nespus
S-ar fi simțit atinse în adânc.
Iar cafenelele –
Corso, înainte de toate –
grătarele
cârciumile
grădinile
Cișmigiul, parcul Carol
Biblioteca Fundației
ar fi zâmbit
și – profetic – ar fi vărsat
o lacrimă.
Și totuși, așa a fost.
Li s-a rânduit
li s-a sortit
li s-a prorocit
să fie iubite
dorite
aprins visate
în acele locuri sublime
și poate imaginare.
La chose d’elle-même
simplement arriva,
– Aș zice, dacă mi-ar fi îngăduit,
cu drag, citându-l
pe vechiul și bunul Hugo –
comme la nuit se fait
lorsque le jour s’en va
(Nu-i așa că e zi
la antipozi când
e noapte aici –
și invers?)
A fost de-ajuns
să existe cineva
care să nu le uite
să le poarte-n suflet
să le dorească
și să le ia cu el
să le intensifice
să le transfigureze
(după străvechea
și mioritica lege)
să le prefacă
și să le înfrumusețeze puțin
să le încarce
cu toată explozia
aurită
și veșnică a iubirii.
Și iată cum –
deși n-ar fi putut
să gândească
să-ndrăznească
să-și imagineze –
iată cum
străzile, bulevardele,
pasajele, teatrele,
și oamenii, și visurile,
și visările, și îndrăznelile,
și naivitățile, și eșecurile,
și resemnările, regretele,
tristețile, bucuriile limpezi
ale Bucureștiului –
– Deși nici n-ar fi visat,
Doamne ferește –
s-au trezit purtate-n lume
și cântate și neuitate
și rostite în limbile
lui Camoëns, Cervantes,
T. S. Eliot,
Goethe și Péguy
și ale celuilalt capăt de lume,
exact la apus (sau răsărit),
fiind de-ajuns
o inimă iubitoare,
păstrătoare
a tinereții.
Căci taina e
să nu îmbătrânești
să nu cedezi
și – mai ales, mai ales –
să fii încăpățânat:
în închisoare
în exil
în viață
în București
în Honolulu,
sus și jos, pe acest pământ,
unde – cum spunea
Valéry Larbaud –
trebuie să existe undeva
bucuria neașteptată
și strălucitoare a lui Dumnezeu.
Traducere de Camil Hosu