altcineva
Parcă altcineva ne-ar întoarce
Cu niște chei nu-ntotdeauna
potrivite
Tainice roți se pun în mișcare
Nu înțelegem că ne-am istovit
pentru aceste toate zăpezi
Pe care le-am fi vrut imaculate,
Nămeți fără urme lăsate,
pe care
Să călcăm cu o călcătură
apăsată, grea,
Să auzim cu auzul altcuiva
Să vedem cu ochii altcuiva…
Ajunge flacăra unui chibrit
Să ne lumineze toate cotloanele,
Toate colțurile păienjenite
cu spor
Dar până și păianjenul,
se pare, a murit
De aceea pământul parcă ar fi
mai ușor
o lume în plus
Ne maculase însăși clipa în care
Am început să înțelegem
aproape totul
Chiar și luna părea jumătate
de inimă
Pulsând peste câmpul
buruienos
Un scrânciob
ne legăna, ireal,
De sus în jos
Și totul nesigur, și totul incert
Încât părea că încăpem,
pentru totdeauna,
Printre firele pe care se urcau
gângănii
Pe lângă papura ivită pe mal
A mai rămas necuprinsă
Taina câtă-intră-n teaca unui
pumnal
Cu sângele nevăzut, intrat în
memorie
Doar tăișul rămas la vedere
Făgăduind, strălucind râzător
O lume în plus
Numai lapte și miere…
recreația mare
Eram în recreația mare. Priveam pe fereastră.
Începuse o ploaie de
primăvară…
Peste drum, iarbă plouată
pentru prima oară…
Nu știam ce-ar putea fi
dedesubt,
Pe sub iarba aceea aproape
sfidătoare…
Poate, iarba acoperea
un mormânt
Uitat, nebănuit, cum avea să
se mai întâmple
Și trebuia, treptat, să mă
deprind
Cu suspinul prelung, de care
m-aș teme…
Și-a rămas așa, ca atunci,
ca atunci, recreația mare
Chiar prea mare, încât se
retrăsese undeva, într-un ungher
De unde, în răstimpuri,
îmi făcea câte un semn
De amenințare.
între palmele mele
Îți luasem palma-ntre palmele
mele
Să ți-o-ncălzesc… Îți înghețase
Într-un oraș clădit parcă
Ba din mătăsuri, ba din piei
și din oase…
Și palma ta nu era mai aspră
Decât mi-aș fi dorit să fi fost
Era ca într-o slavă pe care
mă tot căzneam
S-o învăț pe de rost
Și greșeam totdeauna
în același punct
La aceleași răscruci de cuvinte
Palma ta nu fusese niciodată
mai fierbinte
Decât acum, când stătea
supusă -ntre palmele mele.
din vii și mai vii
Numai obrazul tău a fost
cu-adevărat nins
În iernile-acelea pustii
Era de-ajuns dacă fulguia
o clipă
Și deveneam, din vii-și mai vii…
Și treceau acei cai albi, de care
nici n-auzisem vreodată
Prin mințile noastre-inocenți
iluzorii
Nu-i îmbiam cu nimic,
fiindcă aceea
Era clipa noastră nerepetată…
Era iarna noastră-o simțeam
coborând
Rătăcindu-se, parcă, sfielnic
pe drum
Fără o țintă anume, fără rost,
fără gând
Doar pe obrazul tău ningea
și atunci, și acum…