Cer îngăduința să ne oprim astăzi asupra unui subiect de o voită terestritate/ banalitate, care ține de viața noastră comunitară cea de toate zilele. Și anume: să presupunem că o persoană, care nu este angajată în sistemul bugetar de stat, ci în cel privat, locuiește într-un bloc dintr-un ansamblu rezidențial construit după 1990, într-un cartier mai degrabă mărginaș al Bucureștiului. Pentru încălzirea apartamentului cu trei camere pe care-l deține, personajul nostru plătește lunar o sumă considerabilă (respectivul ansamblu nu este conectat la sistemul centralizat de încălzire; are o centrală proprie, comună pentru toate blocurile din componența complexului). Vizavi, se află un bloc cu patru etaje din epoca socialismului multilateral dezvoltat, în care chiriașii, după regula știută, au devenit proprietari. În acel imobil, căldura, respectiv gigacaloria, este subvenționată (spre deosebire de locuințele din ansamblul unde locuiește personajul nostru, unde prețul este cel real, adică ridicat!).
Mergând mai departe cu comparațiile între situația sa și situația celor din blocul de vizavi din vremea socialismului triumfător, ce constată personajul nostru? Gazonul din fața blocului unde locuiește se întreține (udat, tăiat iarba etc.) cu costuri pe care le suportă el și ceilalți locatari. Pe când dincolo, cheltuielile sunt suportate din bugetul public/ al primăriei. La fel, iluminatul seara, pe aleile complexului, se face pe cheltuiala locatarilor. Iar dincolo, bineînțeles, aleile și parcarea au lumină electrică seara, noaptea furnizată de sistemul public de iluminare, fără ca locatarii blocului din vremea socialismului triumfător să fie siliți să bage mâna în buzunar.
Acest mărunt exemplu ilustrează o discriminare care se manifestă plenar la noi între două categorii de cetățeni, cei din mediul privat și cei conectați la bugetul public? E un dublu standard, un dublu tratament al statului față de cele două categorii, cei din prima categorie fiind defavorizați/ nedreptățiți, în comparație cu cei din a doua categorie? Vrem-nu vrem, așa stau lucrurile. Dacă ne gândim și la voucherele de vacanță pe care le primesc doar bugetarii, dacă socotim și numeroasele sporuri foarte consistente (dintre cele mai surprinzătoare/ extravagante!), atunci trebuie să admitem că, de netăgăduit, balanța privilegiilor se înclină covârșitor de partea celor conectați la bugetul public. E oare exagerat să considerăm că avem de-a face cu o asuprire a românilor (cei din mediul privat) de către români (cei din sistemul bugetar de stat)? Și, în condiții le enunțate, are motive personajul nostru să se simtă frustrat, victima unei evidente și greu de explicat inechități sociale?
Să fim avocatul diavolului și să spunem că n-are motive. Personajul nostru, dacă nu se mulțumește cu ce i se oferă și cu ce nu i se oferă, să treacă și el în tabăra cealaltă, adică să se transforme și el în bugetar, să dea din coate și să se conecteze cumva și el la bugetul public! De ce se lasă el condus de aceeași veche mentalitate stupidă, rezumată prin propoziția Să moară și capra vecinului? N-are decât să-și ia și el o capră sau, cu altă întruchipare animalieră, să ajungă și el la vaca bună de muls a statului român.
Acum, dacă redevenim avocatul celeilalte părți, al părții care se simte vătămată, se cade să ne întrebăm: dar mai e statul român, își permite el să mai fie o vacă bună de muls? Tot ce se dă în plus uneia din părți se dă pe munca, pe impozitele, pe taxele celeilalte părți, care nu primește favoruri de la statul român. Și, mai grav: tot ce primește partea privilegiată a societății românești se dă pe datorie. Statul nostru s-a îndatorat peste măsură în ultimii ani ca să poată plăti micul huzur (e chiar un dezmăț?) al birocrației autohtone supradimensionate.
Iar datoriile statului român (repet cu osârdie lucrul acesta, poate aud belferii profitori care protestează nemulțumiți că îndrăznește cineva să le tulbure traiul edenic!) sunt plătite și (sau mai ales) din banii celor spre care nu sunt îndreptate cadourile bugetare. Să amintim câteva cifre care s-ar cuveni să ne dea fiori: datoria externă a României a atins în luna martie din acest an valoarea de 205 miliarde de euro. Apoi: 20 de miliarde de euro cheltuite de statul nostru în primele patru luni din acest an au reprezentat numai dobânzile la împrumuturile luate. Procentual, aceste dobânzi pe primele patru luni la sumele împrumutate înseamnă aproape 10% din cheltuielile totale, adică mai mult decât bugetul apă rării și al învățământului la un loc! Și atunci: e normal să pășim în con tinuare pe acest drum? Bineînțeles că nu. Cei care ne-au adus în această stare de fapt jalnică, dificil de remediat, se află și acum la guvernare. Iar PSD face un joc dublu extrem de dăunător: aprobă în guvern diferite măsuri nepopulare strict necesare și protestează la televizor împotriva lor, voind să treacă drept apărătorul năpăstuiților. Iar această prestație duplicitară, pentru voturi, echivalează cu a ne fura singuri căciula și a menține țara într-un soi de băltire, într-un soi de mers din rău în mai rău.
Dar să mă întorc la personajul nostru, omul din complexul rezidențial. Ce vede el dacă privește pe fereastra apartamentului său? Strada și blocul de vizavi, cel din vremea socialismului triumfă tor. Iar strada e spartă de luni și luni de zile: ca peste tot în București, pentru înlocuirea conductelor de termoficare. Între timp, conductele s-au înlocuit, de luni bune, dar strada rămâne în continuare spartă, nu se acoperă gropile cu plăci de beton, nu se asfaltează carosabilul. Cu o excepție: parcarea și spațiul verde de la blocul de vizavi, cel din vremea socialismului triumfător. Aici, echipe de muncitori au venit cu utilaje, cu materiale, au lucrat zeloși și au refăcut totul impecabil, rapid. E clar, în acest bloc locuiește cineva cu pile. Nu trebuie neapărat să fie vreun mahăr din primărie. Ci cineva care e o rotiță din angrenaj fără-de-care-nu-se-poate. Ideea e că cei din blocul de vizavi nu trebuie să sufere. Și problema s-a rezolvat! Interesul public, strada răvășită, traficul perturbat n-au decât să mai aștepte!
Prin această mică întâmplare am vrut să ilustrez a doua expresie din titlul acestui text: dictatura pilelor. Pe care o suportăm cu toții. Mă-nșel cumva?