O recapitulare a destinului poetic, prin intermediul personajului care dă titlul acestei antologii, așa cum se vede din paginile descriptive, puse în loc de cuvânt-înainte, „Poștașul rural“ este o modalitate de comunicare, pe care Viorel Mureșan a utilizat-o încă de la volumul de debut, Scrisori din muzeul pendulelor (1982) prin trimiterea de scrisori în țară, către prieteni, cu câteva rânduri-versuri, „însoțite de glose prefăcut-naive, în felul celor ale lui Dubitanțius din Țiganiada“ – după cum remarca unul dintre primii critici ai poetului, Radu G. Țeposu.
Astfel, după „scrisori dintr-un muzeu uitat de lume și de timp“ au urmat cele către o „spectrală Doamnă de ceară“ și către personaje din cărți și autorii lor, așa cum se poate vedea în Biblioteca de os (1991), Pietrele nimicului (1995), Lumina absentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003), Buchetul de platină (2010) ș.a. – Viorel Mureșan stabilindu-și o identitate, în nordul îndepărtat translatat în poezie, în comentariu de poezie, în calitate de editor al revistei „Caiete silvane“ din Zalău.
La Viorel Mureșan – spre deosebire de George Vulturescu, glosator al toposului Nordului – geograficul este un punct pe harta interioară, supratemporală, concretizată cel mai adesea printr-o remineralizare a universului, primum movens bacovian. Apăsat mitologic este un alt mare bacovian, Aurel Pantea, de care Viorel Mureșan se deosebește printr-o anumită transcendență: îngerii, sufletele, umbrele – în diferite ipostaze; cu un cuvânt, orice fel de manifestare a spiritului – se individualizează, iar rezultatul este o ermetizare a poeziei, sub semnul efemerității care cuprinde amintirile, dorințele, erosul, marile teme și deopotrivă micile teme, ale cotidianului, simple pretexte pentru ambivalența profanului, așa cum se întâmplă, de pildă, în „Ziar“, unde „bătrânul avea în față o farfurie cu struguri// oare număra boabele/ sau aprindea lumânări/ într-un templu“.
Poetul este uimit de felul în care lumina soarelui poate cădea și pe spinarea unui porumbel în zbor, și pe burta unui pește de la suprafața apei, iar scenariul său este apăsat tanatic, chiar și în momentele de sărbătoare: de exemplu, la împlinirea vârstei de 70 de ani „tu-mi erai alături/ răsfoiam hârtii/ întorceam leneș/ filele unei cărți“ – s-ar zice că este o senectute luminată – dar lapidarul celei de-a doua strofe rescrie sensul lui „alături“: „deasupra mormântului/ printre petale de cais/ se încurcau albine“.
Exordiile bacoviene au reverberat în mod divers în poezia românească optzecistă; dintre diferitele poetici, Viorel Mureșan a ales o anumită concizie, pentru că „poezia seamănă cu limba unui om îngropat în zăpezi“ (în strataniana Deschidere II) sau „poezia e animalul mâncat de viu/ de un alt animal/ ca o pâine/ din care curge sânge“ (Printre crengile cireșilor înfloriți). Cu puține mărci extratextuale în această antologie (se distinge Fetița și cercul, un poem în memoria poetului Alexandru Mușina), volumul este alcătuit pe baza unui criteriu impulsional: „intră [în volum] numai acelea [poeziile] care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia că au fost scrise într-o singură noapte, cât viața mea de lungă“.
Universul rural al poetului este traversat de elemente mecanice incontrolabile, precum trenurile, simplu simbol al unei modernizări inutile în jocul etern al vieții și morții; ici-colo pot fi observate „coșurile de tablă din gări“ (Porumbițe pe calea ferată) sau, în poezia Mersul trenurilor, „vine o pată de sânge și luminează gara// pleacă o pată de sânge/ cu perdelele trase“; alteori apar „trenul de șobolani“, „trenurile verzi“.
Mișcarea este deci iluzorie, iar Viorel Mureșan vede dincolo de aparențe; încremenirea poeziei („obrazul de gresie al pensionarului“, „fruntea mea de piatră“) trimite către o conștiință a zădărniciei, a lui vanitas vanitatum, manifestată constant prin opoziții șocante, pentru că redescoperirea mineralului se poate face și în epoca postindustrială, când eul este un „nou-născut pe un maldăr de șpan“.
Poezie a cunoașterii, a revelației, pusă de cele mai multe ori într-un original scenariu, poezia lui Viorel Mureșan impune prin formula sobră, de profunde semnificații, construită cu mare atenție față de celelalte expresivități bacoviene – în fond, concurente, dar în realitate definitiv cantonate într-o zonă inconștientă a inarticulatului.