Despre situații ce „nu pot avea loc“ și lucruri care nu pot fi scrise, prozele din cea mai recentă cartea lui Gheorghe Schwartz Dinozaur muribund (Editura Junimea, 2025) este tipărită în același timp cu o vastă sinteză epică (două volume masive, o mie de pagini), Acvariul sau cine vrea să-l ucidă pe Venerabilul Maestru. Cele două cărți, intitulate „o altă biografie“, fără nicio legătură explicită, însă, cu autoficțiunea, marchează un moment semnificativ, adăugând sute de pagini la o bibliografie impresionantă prin dimensiuni în proza noastră: din acest punct de vedere, Gheorghe Schwartz este unul dintre cei mai prolifici prozatori români, cu zeci de cărți, romane, povestiri, cicluri epice, a căror serie a început în urmă cu șaizeci de ani. Prozele din Dinozaur muribund caută realul surprinzător, metamorfozat pe urmele lui Kafka și ale existențialismului la modă în anii debutului lui Gheorghe Schwartz, cu lucruri nevăzute sau, altfel, văzute doar de autorul care părăsește temporar zona marilor subiecte și a psihologiilor abisale, pentru a descoperi, de pildă, grația și frumusețea unei „iepe din târg“, drumul unei râme printr-o moviliță de nisip ori mișcarea câtorva firmituri ce „se zbenguie șăgalnic“ pe buzele cuiva care participă la un cenaclu, în Frumoasa și Autografe. Farsa tragică și absurdul kafkian sunt țintele cele mai importante în prozele acestei cărți. Astfel, în Tainele carismei, lui Poolo, un personaj pe care prozatorul îl aduce aici din Vocalize, pregătit să devină demnitar, cel puțin „subsecretar de stat la turism“, îi cresc, pe rând, un deget în podul palmei drepte, apoi, o ureche în creștetul capului, un nas „de toată frumusețea“ în mijlocul frunții și un altul pe obraz, o mână din omoplatul drept. Carismaticul Poolo, despre care se știe că „ar fi intenționat să înființeze un partid naționalist, apt să pună în dificultate complicatul caleidoscop politic al momentului“, venind în guvern pe postul de „viceprim-ministru“, trimite la personaje vizibile din (i)realitatea politică și socială imediată, în vreme ce Marele orator din narațiunea cu acest titlu, care dă spectacole în fața mulțimii, amintește de o figură din istoria recentă: „Mare Orator era / este bâlbâit și peltic, însă regizorul pretinde că nici Marele Demostene n-a avut o dicție mult mai bună“. „Dicția Marilor Genii!“ Oratorul nu știe să-l pronunțe pe „r“, iar la „x“ scoate din gură limba de două degete, aerul îi iese pe unde trebuie și pe unde nu trebuie dintr-o cavitate bucală făcută parcă numai pentru a scoate clăbuci porniți dintr-un gât prea îndepărtat, pe ale cărui traiecte înțelesul s-a pierdut de mult“.
Situațiile care nu pot avea loc și lucrurile care nu sunt se află în biblioteca naratorului-personaj, unde, conform unei statistici invocate în Moartea în bibliotecă, se petrec „26,09% din accidentele casnice“, după cele consumate în baie și bucătărie. Trecând prin fața unei oglinzi, „avidă ca un păianjen, gata să te înhațe“, care fură „puțin din tine“, personajul face și scrie istorie, un scrib, figură prezentă în toate cărțile recente ale lui Gheorghe Schwartz: el dislocă realitatea pentru a o (re)compune în registrul fantasticului, farsei, absurdului, basmului și paradigmei suprarealiste. Prototipul acestui personaj care face, trăiește și scrie istoria este marinarul Momo care, în Veneția Pacificului sau Orașul Fantomelor, reconstruiește, în cărți care nu există, precum Noile amintiri de la capătul lumii, dar și în filmul O cetate iese din ocean, povestea „puternicului imperiu al miticilor gemeni vrăjitori Olisihpa și Olosohpa“ din Micromezia Pacificului, vecin cu miticul continent Mu sau Lemuria. Ceea ce explorează Momo și, apoi, autorul de pe coperta cărții este mitul, „cel mai valoros suvenir“, iar în condiția receptării acestuia se află formula scrisului lui Gheorghe Schwartz: „Cum poveștile despre Imperiul fondat de cei doi vrăjitori gemeni este atestat istoric, la fel și Nan Madol, poți să crezi măcar în parte și această narațiune a marinarului, cel puțin datorită felului cuceritor în care o relatează. Pentru publicul trăind timpul în desfășurare, vremurile au trecut nemilos peste imperiul dispărut și enigmele rămase sunt mai numeroase decât adevărata identitate a povestitorului“: identitatea povestitorului se transferă în identitatea celui din bibliotecă, din fața oglinzii care fură un chip și un nume pentru a le risipi în alte identități „reale sau nu“. Acest povestitor adună în figura sa cele șapte tipuri de ambiguitate, inventariate de un specialist, denunță prin constructele sale narative, în primul rând, stereotipiile, efect al realului care pătrunde în mintea personajului, devine un gând, apoi, o obsesie, sufocând ființa în ceva ce nu este al său, pe un traseu explorat în Căutarea zadarnică a verii de demult și încă o zi pierdută și Cenaclu: forța imaginarului tentacular sparge stereotipiile, aglutinând, de exemplu, o zi caldă de vară cu „ștrand-amiază-împreună-cu-prietenii“ într-o cadă plină cu iaurt.
În bibliotecă, scribul face și portretizează diverse personaje „ciudate“ și situații care nu pot avea loc, de la limita creațiilor urmuziene. Andrei Dan Constantinescu, omul care își pierde gravitația din În lipsa gravitației, eroii de basm, Spaima Pieilor Albe, Cavalerul Marele Cap de Mort din Vestul sălbatic, Maurul Alb, fiul lui Greuceanu și nepot al Marelui Cerb, care călătoresc într-un tramvai condus de „arhaica doamnă vatman“ din Ultimul descendent al Căpitanului Nemo, fantasma „fără niciun fel de haine pe ea“, care îl vizitează pe Emil, depășit de o realitate pe care nu o înțelegea din Femeia din vis, misterioșii Johann, Julius, Robert și Ralf Zimberlan, veniți din prozele volumului precedent, Vocalize, în narațiunile scribului din Nefericita poveste a unui savant celebru și Johann Zimberlan și Robert Zimberlan, decesele dubioase ale unor artiști din boema de pe Montparnasse, în urma cărora prețul lucrărilor lor a explodat la casele de licitații, în Artiștii din „Grupul Bicicleta Bordo“, societatea Exit care se ocupă cu „desființarea timpului“ și personajul care se pregătește, astfel, să scape de pedeapsa lui Adam și Eva, din Exit, Leon W. Blok care știe și aplică „mecansimul extragerii marilor profituri de pe urma nenorocirilor celor mulți“ din Dr. Leon J. W. Blok și Dr. Donald Braun, în sfârșit, Oblomov din Moartea în bibliotecă, personajul care, din plictiseală, „a vrut să scrie un roman pe care l-a și intitulat în mod total nepotrivit Goncearov“: o întreagă papirosferă topită în farse tragice, constructe venind din existențialism și oblomovism, proze de tip policier.
În Dinozaur muribund, Gheorghe Schwartz nu scrie despre războiul civilizațiilor, ci despre sfârșitul lor, în neputința scribului de a reconcilia viața cu metaversul.