Andrei Novac este un autor care a colaborat în proiectele sale cu mai mulți artiști vizuali, muzicieni, actori, printre care și Mircea Cantor, artistul român care a obținut unul dintre cele mai prestigioase premii decernate în lumea artei contemporane, respectiv Premiul „Marcel Duchamp“ decernat de ADIAF – Asociația pentru Difuzarea Internațională a Artei Franceze. În cazul noii sale cărți, 35/ povestea nespusă a unei revoluții, rezultatul este o carte concept. De ce 35? Deoarece cartea este dedicată celor 35 de ani care au trecut de la Revoluția din Decembrie 1989 până în 2024, anul apariției cărții. Multe din informațiile și documentele pe care se bazează cartea au fost puse la dispoziția autorului de către Asociația „21 decembrie 1989“ și Teodor Doru Mărieș, precum și jurnaliștii Adriana Oprea-Popescu, Vasile Surcel, Ionela Gavriliu, Cătălin Budescu, Carmen Dragomir, Nina Marcu. Din cei 1166 de morți căzuți în perioada 16 – 31 decembrie 1989, conform surselor oficiale, Andrei Novac alege 35, după numărul anilor de libertate cucerită datorită acestora. Ambiția autorului este de a transforma statistica în poezie. Astfel se nasc 35 de poezii, 35 de ilustrații color, semnate de Flavia Lupu, imagini procesate a 35 dintre martirii de la revoluție, 35 de descrieri ale condițiilor în care aceste persoane și-au pierdut viața: 35 de nume, de chipuri, de poezii. Citind cartea nu am putut să nu facem o revizitare a unor…definiri. Astfel, dacă albumul de artă este o colecție de fotografii, de ilustrații, de schițe etc. reunite într-un volum, după o temă unitară; catalogul este: listă, caiet, registru, sistem de fișe etc. care conține o înșirare metodică, după anumite criterii și cu anumite scopuri, de nume de ființe sau de obiecte, titluri de cărți, etc. Cartea lui Andrei Novac este toate acestea, dar mai e și, simbolic, un album cu poze de familie, element de studiu al micii istorii, al istoriilor de familie care arată existența omului sub „vremi“. Andrei Novac merge dincolo de aspectul rece, al statisticii și de aspectul academic al studiului istoric, plonjând în incandescența momentelor de climax ale vieții celor uciși, precum și ale celor rămași în urmă. Cartea este un exercițiu de catharsis, de răscumpărare a „vinovăției supraviețuitorului“, dar și găsește coarda care să transforme toate aceste informații, documente, studii, cercetări, în emoție. Poezia devine reconstituire, act de respect și, acesta este cuvântul, de pioșenie. Procesul de traducere a acestora în poem a fost, cu siguranță, unul care a epuizat importante resurse sufletești. Simpla lectură a textelor, minimaliste, care spun poveștile de viață ale celor uciși, este dificilă: „Anghel Mărioara își luase fata cu gândul de a o duce acasă având un obiectiv precis, acela de a o scoate cât mai curând din București și de a o duce la țară. Totul s-a terminat brusc, din pricina unui simplu telefon prin care UM din acea zonă era anunțată că prin zonă urmau să treacă 3 mașini Dacia 1300, în care se aflau mai mulți teroriști. Astfel că mașina în care se aflau cele 2, mamă și fiică, a fost ciuruită de 70 gloanțe, fără niciun fel de somație.“ În continuare, însă, poetul face o imersiune în ultima zi de viață, în ultimele clipe ale existenței eroilor, face un schimb de roluri, încercând să înțeleagă cum au văzut lumea și cum au gândit cei care au făcut sacrificiul suprem. Este o călătorie în timp, o călătorie în lumea umbrelor și, cum am spus, o călătorie în momentele de climax ale unor oameni care au dorit libertatea, unii, inocenți și fără să înțeleagă încă ce este viața, alții. Unele poeme sunt secțiuni de viață, altele sunt instantanee. Ele ne reamintesc sensul cuvântului erou prin antiteza prezentă la fiecare pagină: Revoluție-Crăciun, moarte-iarnă, familie-mitralieră, pistol, tanc, camion militar, dictatură-copilărie, asasinat-inocență. Ceea ce rezultă sunt minimaliste cântece de trecere: „visurile sunt doar ale tale/ ele nu pot fi ucise de nimeni/ ele trec peste noi/ sunt partea cea mai frumoasă din noi/ din ele curgem doar noi/ prin rănile lor se vedea doar lumina.“
35/ povestea nespusă a unei revoluții este un sinaxar postmodern al martirilor unei Revoluții.
Andrea H. Hedeș