Nu sunt puțini scriitorii pe care profesia de avocat nu i-a împiedicat să treacă în chipul cel mai firesc de la constrângerile interpretării și aplicării legilor la acea necesară expresivitate a operei literare. Înlocuind bara instanțelor de judecată, în care pledoariile au ca prim scop aflarea sau restabilirea adevărului, cu masa de scris, ei au convertit elocința oratorică în inspirație creatoare. Substituirea limitatei reflecții juridice cu libertatea metaforei și relativitatea adevărului s-a metamorfozat în valoroase opere literare, dezvăluind noi fațete ale universului uman.
Literatura română, ca și cea universală, mai veche sau mai nouă, ne oferă exemple notorii de scriitori „afiliați“ acestei arii creatoare, iar operele lor au îmbogățit în chip semnificativ patrimoniul spiritual al umanității.
Despre scriitorii-avocați sau avocații-scriitori români ( prin această „departajare“ am în vedere gradul în care ei s-au dedicat celor două profesii) am mai scris, referindu-mă cu precădere la cei care au trăit destinul tragic al închisorilor comuniste.
Reluarea numelor celor mai importanți dintre ei, criteriul fiind evident „performanța“ literară, cred că este utilă acestor însemnări. Desigur, nu putem începe fără menționarea acelora care au împletit, la cele mai înalte cote, scrisul cu avocatura și politicul, dând o dimensiune unitară celor trei domenii: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu și Barbu Delavrancea.
Dacă, în cazul primilor doi, operele lor –îndeosebi, evident, la Maiorescu – precum și „activitatea socială-politică“ (pedagogică, parla men tară) au pus între paranteze avocatura, o situație inedită a trăit, în epocă, Delavrancea, care, în ciuda vastității scrierilor sale, ce a cuprins apropate toate genurile literare, a fost umbrit constant de briliantul avocat cu același nume. În celebrele sale pledoarii, ca și în discursurile parlamentare, el punea, cum știm, tot barocul unui expozeu încărcat de stilistica artei oratoriei, captând ore în șir atenția și admirația auditoriului, fie el, alcătuit din magistrați sau simpli „spectatori“. Până și un reținut în aprecieri ca E. Lovinescu, și-a exprimat, în Epiloguri literare, o admirație fără margini față de această „latură“ a personalității dramaturgului și a „recuzitei“ sale oratorice : „Apoi, la urmă, de la miezul nopții și până în zori a vorbit Delavrancea. Nu voi uita niciodată ceasurile acelea. Peste capul meu înfrigurat a trecut ca o limbă de foc elocința pătimașă a marelui orator. (…) Dintr-o dată, mi s-au deschis priveliști adânci, graiul românesc mi s-a luminat ca o podoabă pe care nu i-o bănuisem. Ce frumoasă mi s-a părut atunci limba română și cât de mare talentul ce poate răstălmăci lucrurile.“
Nici Titu Maiorescu nu a rămas insensibil la această excelență a personalității lui Delavrancea, văzând în colegul său de partid – Conservator, după „convertirea“ dramaturgului-oratorul „cel mai strălucit al României contemporane“, onoare întoarsă, pe bună dreptate, desigur, cu asupra de măsură, și de autorul lui Hagi-Tudose, la aniversarea marelui critic literar.
Nu lipsită de importanță, în dimensionarea acestei notorietăți a lui Delavrancea, este și frenetica sa activitate publicistică, în care patosul justițiar și iubirea pentru adevăr, care l-au făcut celebru în sălile de judecată, mergeau direct la inima cititorilor. Un prilej pe care nu l-a ratat i-a fost „oferit“ de publicarea povestirii Răzbunarea de Carmen Sylva, în care vede (și sancționează necruțător) nici mai mult, dar nici mai puțin, decât un atac la „moravurile românești“. În această neiertătoare judecată moral-literară, el nu face nicio separare între scriitoarea Carmen Sylva și Regina României, pe care o animau, totuși, alături de plăsmuirile sale literare, și alte importante responsabilități.
Li s-ar mai putea alătura celor trei sus-pomeniți, în această triplă calitate (avocați, scriitori, oameni politici), dar respectând o firească distanțare valorică, Constantin Stere și Aurelian Bentoiu, Petre Pandrea și Ion Valjan. La fel de importantă este și gruparea celor care au plasat avocatura în plan secund, tratând-o ca pe o îndeletnicire mai degrabă relaxantă, cedând literaturii prim-planul: Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu. Să nu îi uităm nici pe cei care, deși cu studii juridice (alături de cele, de „bază“, filologice sau filosofice), s-au dedicat exclusiv literaturii (în diferitele ei genuri), și cărora, probabil, știința dreptului le-a dat o anumită rigoare și concizie a scrisului: Petru Comarnescu, Mihail Ralea, Alexandru Philippide, Ion Vinea, Tudor Mușatescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Mihail Cruceanu, Emil Manu.
O situație cu totul specială o au cei doi scriitori cărora regimul comunist le-a interzis, invocând aberante motive politice, practicarea avocaturii, excluzându-i din barou, dar dând, astfel, literaturii, marea șansă a întregirii cu importantele lor opere literare: N. Steinhardt și Bujor Nedelcovici.
Cu privire la cei doi, se cuvine să stăruim cu câteva reflacții, generate de modul diferit în care această dramă profesională și umană s-a reflectat atât în viața, cât și în operele lor literare. În timp ce Bujor Nedelcovici a ales, din 1987, calea exilului, cu posibilitatea neîngrădită de a spune, fără mari riscuri, lucrurilor pe nume, de a zugrăvi, atât în ficțiuni romanești, cât și în frenetica sa publicistică, nedreptățile suferite sub comunism, N. Steinhardt se retrage în liniștea protectoare a mediului monahal și scrie fără patimă, iertător, se poate spune, o literatură a spiritului și a umanității.
Atitudinea de justițiar neîmpăcat a lui Bujor Nedelcovici, mai ales în publicistica sa post-decembristă (Jurnal infidel. Ieșirea din exil – 1992-1997, Aici și acum, Un tigru de hârtie. Eu, Nica și Securitatea), nu a convenit multora. În toate aceste cărți, Bujor Nedelcovici părăsește „domeniile“ parabolei din romane, precum Somnul vameșului și Zile de nisip, pentru a se adresa direct cititorilor, necruțător cu amnezia, compromisul și lașitatea, „precum un Don Quijote în luptă cu uitarea“(Alex Ștefănescu). Tot Alex Ștefănescu, în comentariul pe care i-l dedică în Istoria… sa, nuanțează lucrurile, situându-l, în această strădanie întru adevăr, într-o triplă ipostază, de „procuror, avocat și judecător“, ceea ce înseamnă, poate, și o încercare de reintroducere în coordonatele unei profesii din care a fost izgonit.
Reîntorcându-ne la N. Steinhardt, detașarea sa de „hăul totalitar“ a însemnat, cum singur mărturisește în „testamentul politic“ cu care deschide Jurnalul fericirii, o „iubire a vieții“. Redescoperirea libertății, a creștinismului, a iertării și a solidarității, alăturate vastei sale culturi umaniste, s-au convertit în opere de fină introspecție filosofică și religioasă (Prin alții spre sine, Drumul spre isihie, Cuvinte de credință, Dăruind vei dobândi), precum și în cele de eseistică și critică literară (Ispitele lecturii, Incertitudini literare, Monologul polifonic, Critica la persoana întâi); adică, într-o exemplară conștiință ce s-a desfășurat, fără vreo abatere, Între viață și cărți.
În tot ceea ce a scris, înainte sau după retragerea monahală de la Rohia ( „în pusta înverzită a Rohiei“), în texte de o mare bogăție culturală, în predici sau mărturisiri, N. Steinhardt se arată un om al timpului, căruia vocația dăruirii i-a limpezit și mai puternic „Calea, Adevărul și Viața“, neîndepărtându-l, în același timp, de știința de care s-a slujit continuu ; de la mecanica lui Newton, la cosmografia lui Ptolemeu, și de la geometria lui Euclid, la matematica lui Riemann. O întreagă operă vie, plină de măreție spirituală, fără „năpasta platitudinii și a vorbirii standardizate“.
Translatând tema acestor însemnări la literatura universală, se poate observa o traiectorie paralelă cu cea a literaturii române, adică scriitori care au rămas fideli profesiei inițiale, continuând, totodată, să creeze importante opere literare, dar și autori care au părăsit domeniul juridic, pentru a se consacra, total și definitiv, literaturii.
Un „caz“ cu totul special este cel al poetului Wallace Stevens, întemeietor al modernismului liric american, alături de William Carlos Williams, T.S. Eliot și Ezra Pound. El a profesat avocatura toată viața, la început, în baroul de la New York, apoi, în cadrul (și la conducerea) unei mari corporații. Poate de aici și surprinzătoarea sa afirmație „Banul este un gen de poezie“, idee pe care trebuie să o dezbrăcăm de o presupusă vulgaritate, asociind-o, mai degrabă, așa cum ne sugerează și Ștefan Stoenescu, marele nostru americanist, traducător al lui Stevens, cu acea „chivernisire“ a stării poetice, pe care acest poet-avocat a „practicat-o“ fără întrerupere.
Totodată, putem vedea în această legătură neobișnuită și o necesară conectare la o realitate niciodată trădată, așa cum a descris-o Stevens, în care „lumea ca meditație“ a hrănit însăși esența poeziei sale, pentru că, ne spune tot el, „poezia este un act al minții“.
Nu același lucru se poate spune despre opțiunea radicală a unor scriitori contemporani, cu o notorietate internațională în creștere constantă, care au renunțat definitiv la profesia de avocați, pentru a se dedica literaturii, rostirii ei neîngrădite.
Un prim exemplu poate fi Lorenzo Marone, fost avocat la Napoli, unde trăiește și în prezent, care, prin romanele sale (Tentația de a fi fericit, Un băiat ca toți ceilalți, Mâine poate am să rămân), în care palpită o umanitate blândă, cu bătrâni și tineri, dezinvolți sau inhibați în fața relațiilor interumane, s-a îndepărtat, aproape programat, putem spune, de tensiunea sălilor de judecată, obosit de spețele a căror cazuistică trebuie rapid elucidată, preferând, iată, transfigurarea molcomă a faptelor în literatură și așezarea cuvântului, nu în pledoarii, ci în pagini de carte.
La Clara Uson, practicantă, până nu demult, a avocaturii la Barcelona, lucrurile stau tocmai invers. Contradictoriul opiniilor juridice, nu de puține ori contondente, acea încinsă dispută judiciară, i-a potențat propensiunea spre zone și mai problematice, și mai dure, dezvoltată în două romane de mare succes, Asasinul timid și Fiica estului, în care temele dictaturii și a naționalismului irațional le dau o puternică încărcătură de veridi citate.
Iată, așadar, mai multe modalități de a integra universul juridic în cel literar, luând de la fiecare ceea ce-i este caracteristic, spre a da întâietate cuvântului viu, poveștilor care leagă viața de tainele omului, de imaginația sa niciodată secătuită.