Mircea Gelu Buta:
În modernitatea noastră crepusculară, nu se mai înțelege prin natură ceea ce întrezăreau romanticii sau peisagiștii școlii de la Barbizon, care la rândul lor moșteniseră o anumită lectură de la antecesori. Din punctul de vedere al istoriei, termenilor și percepției „natura“ nu mai este naturală, după cum nici omul nu se mai definește pe sine în raport cu aceasta, ci din ce în ce mai mult împotriva ei. Și, nu atât omul primitiv al preistoriei, ci omenirea ridicată tot mai mult pe scara civilizației, care a progresat atât de uimitor în cele tehnice, devenind cel mai nemilos călău al firii primitive.
Este firesc ca omenirea să exploateze darurile naturii pentru nevoile traiului. Vânătorii și pescarii de la început, agricultorii și păstorii de mai târziu au luat din belșugul oferit de natura darnică: pești și vânat, fructe și lemn. Ceea ce trebuie reținut însă din istoria civilizației este trista constatare că omul a fost întotdeauna dezordonat, abuzând adesea în loc să se folosească înțelept de bogățiile pe care natura i le-a oferit.
Peisajele frumoase care se distrug în mod neînțelegător lipsesc pământul de atâtea podoabe estetice și de atâtea valori reale etice, pentru că ele nu încântă doar ochiul, ci încălzesc inima, îndeamnă să iubești natura, leagă tainic îndemnuri sufletești de țară, de pământul sfânt al patriei străbune. Astăzi, sălbăticia este considerată o invenție a culturii care dorește să-și regăsească în împlinire ceea ce combate la origine. Regretăm universul ritmat de anotimpuri, iar pasiunea noastră urbană pentru ruralitate operează din perspectiva nostalgiei, pentru că natura înseamnă tot ce am pierdut esențial pentru totdeauna.
Mulți își pun nădejdea în „munte“, unde, cred ei, nu pot pătrunde prea curând, cultura, economia și industria distrugătoare de medii de viață culturale. Fauna și flora ar trebui să trăiască acolo ca într-un rai adevărat fără să le supere nimeni, dar totuși situația reală a devenit alta.
Epoca în care trăim este una a regăsirii energiei pierdute de atâta trândăveală. Jogging-ul și adidașii nu mai sunt demult doar proprietatea tinerilor, ci au devenit noua uniformă a seniorilor care nu se mai resemnează să rămână în fotoliu purtând papucii de pâslă, căci snobismul formei cucerește toate palierele vieții. Fiecare sport are uniforma sa, de aceea el începe de obicei într-un magazin unde protagoniștii petrec ore în șir pentru a-și alege confortul încălțămintei, comoditatea pantalonilor, tricoul care absoarbe transpirația, șapca care îl protejează de intemperii, ceasul conectat la internet ce comunică ritmul cardiac și saturația de oxigen, rucsacul miniaturizat capabil să poarte strictul necesar. Alegerile vestimentare sunt diverse, mergând de la haine fistichii la cele ale boemului deghizat în vânător sau cei care riscă ascensiuni îmbrăcați numai cu maiou și șlapi, care de cele mai multe ori se poticnesc, se rătăcesc și sfârșesc prin a cere ajutor la numărul de urgențe 112. Am întâlnit în urmă cu câțiva ani o astfel de familie cu doi copii de 8 și 10 ani, rătăciți în Parcul din Pietrosul Mare al Maramureșului. Întinderea de 300 ha cuprinde două văi circulare cu iezăre de munte, relicve glaciare și stâncării de o sălbăticie fantastică. Capre negre, vulturi și o sumedenie de plante rare caracterizează acest parc, în care există încă grupuri mari de Pinus cembra (zâmbru), acest conifer tot mai rar întâlnit în munții noștri. Conform cugetării lui Nietzche, cele mai mari bucurii ale existenței le obții trăind periculos, iar muntele rămâne un spațiu ostil. O alunecare, un pas greșit și căderea este inevitabilă, iar consecințele dramatice. Sentimentul fragilității naturii este dat de faptul că magnificul este deseori vecin cu monstruosul, iar frumusețea ei își asumă puțin câte puțin tot ce o contestă: imensul și grotescul.