Oare cîți oameni se mai lasă prinși în mrejele lecturii, ale lecturii ca desfătare, care te informează și te formează în mod relaxat, în care timpul te atinge cu eternitatea lui, te ridică în imperiul iluziilor și te lasă din nou pe pămînt, dar nu deziluzionat, ci mai întremat, sufletește, spiritual, însă în legătură strictă cu trupul tău de lut. Buchisești „cărți-obiect“ și-ți vezi de viața ta, oarecum izolat de lume (prin lectură?), dar menținut în inima ei, a lumii, în sufletul acesteia. Se zice, pe strunele unei viori dezacordate, într-o melodie care nu-și găsește încă firescul, că se citește tot mai puțin, că scriitorii, lipsiți de un public, mai ales poeții, se citesc ei între ei. E de bine, sau de rău? La numărarea oilor cititului… În ce condiție se înscriu acești poeți fascinați de cărțile lor, de lumea lor? Și numai ei?
Într-o carte unde comentează atentatul la propria viață comis de un individ care nu l-a citit, Cuțitul, Salman Rashdie face, într-un paragraf, cîteva considerații privind… lumea poeților: „Am început să-mi dau seama că lumea poeților era mult mai intimă decît lumea romancierilor. Poeții păreau că se știu toți unii cu alții, se citeau unii pe alții, petreceau timp împreună, organizau mereu lecturi publice și evenimente împreună. Poeții își dădeau telefoane seara tîrziu și bîrfeau pînă la ore mici. Unui romancier, care stă ani întregi de unul singur într-o încăpere și nu-și ițește decît rar capul peste parapet, poeții i se păreau uluitor de gregari, ca o familie extinsă, ca o comunitate. Iar în cadrul comunității mai mari a poeților, cercul poeților de culoare părea și mai strîns, și mai protector. Cît de multe știau unii despre alții! Cît de implicați erau unii în creația celorlalți, cît de întrepătrunse le erau viețile! Evident, în poezie sînt mai puțini bani decît în proză (dacă nu ești Maya Angelou, Amanda Gorman sau Rupi Kaur), iar impresia era că «puținătatea» financiară a acelei lumi dădea naștere unor relații umane mai profunde. Părea ceva de invidiat.“ Am dat un citat mai larg, dar acesta menționează cîteva trăsături de comportament „social-cultural“ caracteristice acestor ființe extraordinare despre care unii ar spune că umblă cu capul în nori…
Conform prozatorului de descendență indiană, actanți ai eului orgolios și ai dezvăluirii intimității, poeții au un comportament mult mai deschis, spre ei și în acest fel spre lume, decît un romancier, au un spirit „comunitar“ accentuat, antrenați într-un discurs, al vieții și al scrisului, multivalent, într-o cunoaștere (reciprocă) desțelenită și protectoare în același timp. Chiar precaritatea financiară le inspiră atitudini de invidiat. În relație cu genurile de creație sînt, de asemenea, mult mai liberi și mai privilegiați, putînd trece de la poezie spre roman, de exemplu, mai ușor decît trece un romancier spre poezie: „credeam și eu pe jumătate în tradiționala concepție conform căreia nu mulți poeți pot trece cu succes în lumea romanului“, dar „știam cît se poate de sigur că foarte, foarte puțini romancieri pot trece în lumea poeziei. Am publicat și eu un singur poem în toată viața mea și nu-i nevoie să spun mai mult.“ Deosebirile deci par a fi nete, iar cercul poeților se arată bine configurat.
Poeții formează o lume, in nuce, am putea zice, un miez, cu reverberații spre cele mai îndepărtate margini ale lumii mari. O lume bine și original constituită, încărcată de multă cunoaștere, „înțelegere“. Nu neapărat închisă, ci mai degrabă deschisă atît spre propria interioritate – puterea de a-ți privi propria interioritate determină și ea deschideri –, cît și spre lumea obișnuită, concretă, prin lecturi publice, prin evenimente literare, pe care le inițiază și le potențează, dar le și trimit spre un anume public, prin gesturi generoase. Poeții nu au tirajele prozatorilor, poate nici marketingul acestora, dar au nonșalanță și justificarea promovării unei lumi aparte, stimulatoare și modelatoare. Se cunosc, ei între ei, empatic, chiar într-un abur de cîrcoteli. Amabile acestea, de obicei, poate și incisive, dar vindecate de sîngele consolator al poeziei, al creației, uneori „pure“.
Scriitorii, în general și în prezent, nu doar poeții, sînt încercați de tot felul de reticențe și temeri în fața avîntului Inteligenței Artificiale. IA nu este o amenințare în sine, ci, pentru creație, prin modul cum e folosită și mai ales prin unele țeluri ce i se dau. În imperiul ei iau ființă „giganții modelatori ai gîndirii de grup“, cum îi numește (și) Salman Rushdie, precum YouTube, Facebook, Twitter, jocurile video violente, care influențează gîndirea și comportamentul contemporanilor, impingînd condiția acestora spre standard și convenție, spre depersonalizare. Contrar unor asemenea modelatori, grupul – sau grupurile – poeților, grupările poeților, coerente și constante diversitate, cultivă, modelează și întrețin creativitatea, vioiciunea cuvintelor, discursul (public?) înnoitor, setea de cutezanță ființială a persoanei, o inepuizabilă dimineață a lumii, dorul prospețimii și al înviorării existențiale, fiind, în fapt, un model existențial emergent, neînfrînt de vicisitudini, înscris într-o tradiție ce se revarsă mereu înfloritoare în prezent.
În exercițiile de grup, eul orgolios al poeților exersează multiplicarea în oglinzile celorlalți, inițiază stări și trăiri, care apoi se deschid spre alte și alte lumi, spre lumea concretă și cotidiană. Sînt exercițiile de lectură, de contact, de „proliferare“ diacronică, dar și cronologică. Un creuzet, care devine treptat, aproape pe negîndite, un univers, constant, rezistent, prolific. Poeții mențin, aici, starea poetică a lumii, de fapt starea vie a lumii. Aceste mici grupuri/ grupări de poeți se arată mici doar în aparență, restrînse, „speciale“, greu de tradus, de translatare spre trăirile „comune“, dar acestea au o puternică emergență, uneori ascunsă, mențin sufletul viu al unei lumi care are propriile legi și constante pentru a nu-și stinge suflul. Aici, în singurătatea creației – se frămîntă o lume cum ar trebui să fie, cu puterea de a-și anunța mereu ființarea, cu încredere în propriile izbînzi. O lume – a poeților – care inspiră și hrănește o alta, mai mare.