Cartea aceasta îi va pune poate într-o anumită dificultate îndeosebi pe istoricii specializați în studierea trecutului recent al Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice). Mulți dintre ei probabil vor admite valoarea literară cu totul specială a povestirii, dar vor simți nevoia să corecteze erori, anacronisme, inadvertențe de ordin istoric etc.
Autoarea insistă că este vorba despre o lucrare de ficțiune în care nici măcar numele personajului principal nu este rostit, însă precizarea de pe ultima pagină a volumului nu lasă nicio îndoială pentru cititorul avizat asupra identității lui: episcopul martir Iuliu Hossu, proclamat cardinal „in pectore“ (în secret) în anul 1969 de către Papa Paul al VI-lea și beatificat în mod solemn în iunie 2019 pe Câmpia Libertății de la Blaj. Totuși, pe măsură ce parcurgi cartea, îți dai seama că miza Tatianei Niculescu nu este una istoriografică, iar pariul ei nu se leagă nici măcar de scrierea unui roman istoric, a unei nonficțiuni de excepție, ci vizează un public care, prin literatură de bună calitate, ar putea fi atras ulterior de istorie, de un personaj exemplar vădind mult stoicism într-un timp în care utopia comunistă a fost la putere.
Episcopul (mai târziu cardinalul) Iuliu Hossu nu apare cu numele lui, ci sub înfățișarea unei cifre, numărul patului (șase) în care a fost azvârlit în penitenciarul de la Sighet în 1950, odată cu ceilalți confrați din cadrul episcopatului greco-catolic. Unica lor vină era aceea că și-au păstrat credința și că nu au acceptat dictatul de tip stalinist care proclama în toamna lui 1948 așa-zisa „reîntregire a Bisericilor românești din Ardeal“. De altfel, cartea de memorii din care s-a inspirat Tatiana Niculescu (datorată chiar lui Iuliu Hossu și terminată în anul 1961) se intitulează chiar Credința noastră este viața noastră (ultima ediție, a III-a, a apărut în 2023 la Casa de Editură „Viața Creștină“ de la Cluj). Povestirea despre Sfântul nr. 6 nu respectă cronologia „peregrinărilor“ lui Iuliu Hossu prin spațiile concentraționare comuniste, subliniind odată în plus delimitarea în raport cu un studiu istoriografic.
Nu cronologia este esențială însă pentru Tatiana Niculescu, ci provocările prin care trece personajul său pe Calea Necunoscută, sintagma-cheie din carte. Poate fi Calea pe care ți-o rezervă Dumnezeu, poate fi Destinul. Esențialul este că Iuliu Hossu, aparent fragil, înfrânt și umilit, nu își pierde nici speranța, nici răbdarea, chiar și atunci când este confruntat cu apropierea de Răul absolut. Mi se pare semnificativ în acest sens un pasaj din volum, plasat în timp la mijlocul anilor 1950. Episcopul, abia scăpat de la Sighet, adus de la București la Curtea de Argeș și aflat pentru câteva zile la Schitul Trivale de lângă Pitești (locul grozăviilor penitenciare din urmă cu câțiva ani) meditează în legătură cu statutul său și al Bisericii pe care nu o părăsise: „își zicea că, în cetatea sufletului, unde numai Dumnezeu pătrundea, el rămăsese liber. Biserica îi fusese spulberată, dar mulți își păstrau credința în ascuns, preoți de-ai lui se angajau pe șantiere și în întreprinderi de stat, la orice munci, ca să-și întrețină familiile, episcopii rămași în viață, printre care se număra, nu încetau să trimită memorii către autoritățile statului, cerând anularea decretului ilegal din 1948“ (p. 130). Personajul central al volumului înțelege rosturile Căii Necunoscute, înțelege că are o misiune și un rost în viață atunci când exclamă: „Ce dar mai mare ar fi putut să primească de la Dumnezeu decât închisoarea pentru credință!“
În carte, Sfântul este umanizat, ba chiar își păstrează umorul, în pofida condițiilor extreme pe care le suportă în universul concentraționar (bătăi, umiliri repetate, control corporal degradant, interogatorii, injurii sau tentative insidioase de ademenire la ortodoxie). Acest univers carceral nu a cuprins doar închisoarea de la Sighet, ci și – din păcate – spații ecleziastice ortodoxe: vila/schitul de la Dragoslavele (reședința de vară a patriarhului), mănăstirile de la Căldărușani, Curtea de Argeș, Ciorogârla (de multe ori împrejmuite cu sârmă ghimpată). Este poate aspectul cel mai dureros atins de povestirea Tatianei Niculescu, acela al celor două Biserici învrăjbite de un regim totalitar, ateu pe deasupra. Și totuși, există un mesaj optimist transmis de această carte care ar putea trezi interesul generațiilor mai tinere, mobilizându-le spre lecturi istorice și spre un anumit stoicism cu care să înfrunte greutățile vieții de zi cu zi: statornicia și perseverența până la urmă își vor arăta roadele spirituale și nu numai.