Cătălin Ranco Pițu a devenit cunoscut cititorilor mai ales grație volumului său dedicat evenimentelor din decembrie 1989 – Ruperea blestemului. Revoluția română din decembrie 1989, apărut, de altfel, relativ recent, tot la Editura Litera. De această dată, lucrarea lui Cătălin Ranco Pițu, procuror militar și fost șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (cel care a alcătuit rechizitoriul în dosarul Revoluției din decembrie 1989), abordează o temă aflată în strânsă legătură cu evenimentele din decembrie 1989, anume seria de evoluții specifice primelor luni ale fragilei democrații românești, ce au culminat cu tragicele evenimente din 13-15 iunie 1990, segment care a căpătat notorietate sub sintagma „mineriada din 13-15 iunie 1990“ și care a echivalat cu un puternic regres democratic al României.
În elaborarea volumului, Ranco Pițu evidențiază legătura vădită dintre evenimentele din decembrie 1989 (mai exact, maniera în care a fost acaparată puterea de Ion Iliescu și apropiații săi, mecanismele de preluare a puterii ale noului regim) și tragicul iunie 1990, episod de-a lungul căruia noua putere politică din România a încercat să înăbușe statul de drept și libertățile civile, recurgând la dezinformarea și manipularea societății, culminând cu retorica propagandistică tipic comunistă și în cele din urmă la represiune pură și violență împotriva propriilor cetățeni sau oponenți. De altfel, titlul volumului în sine – Mineriada s-a născut la revoluție – surprinde practic firul roșu al lucrării, anume că germenii evenimentelor din iunie 1990 au apărut în contextul revoluției din decembrie 1989, prin accederea la putere, într-un context explicat în lucrarea sa anterioară, a unor personaje și cercuri de interese având profunde conexiuni ideologice cu fostul regim, care implicit le-au influențat substanțial viitoarea conduită politică. Nu întâmplător, pentru a risipi orice ambiguitate, autorul a inclus, în prima parte a volumului, două secțiuni referitoare tocmai la personajul central al viitoarelor evenimente din iunie 1990, anume Ion Iliescu, explicând într-o primă instanță violența extremă a ideologiei comuniste în general (inclusiv prin evocarea unor teoreticieni sau autori precum Karl Marx, Lev Troțki sau Karl Kautsky), pentru ca mai apoi să detalieze trecutul lui Ion Iliescu. În acest sens a început cu secvențe din perioada studenției sale la Moscova de la începutul anilor 1950 (unde Ion Iliescu a fost secretarul Sovietului Unional al Studenților Români aflați la studii în URSS, entitate subordonată direct Komsomol-ului, adică Ligii Tinerilor Comuniști din URSS, al cărei conducător în perioada 1951-1958 a fost Aleksandr Șelepin, viitorul șef al KGB) și a continuat cu evoluția sa politică după întoarcerea în țară, mai bine spus – avansarea sa rapidă, mai ales după 1965, în rândul ierarhiei Partidului Comunist Român și în regimul comunist (a culminat cu funcții precum cea de prim secretar al UTC și ministru al Tineretului, adjunct al șefului Secției de Propagandă al CC al PCR și șef al Secției de Învățământ și Sănătate din Direcția de Propagandă și Cultură a CC al PCR). Acțiunile sale în ultimele două decenii dinainte de 1989 au culminat cu înlăturarea sa în 1984 din CC al PCR și numirea sa, o retrogradare vădit punitivă, la șefia Editurii Tehnice), totul pentru a putea explica apartenența sa autentică la ideologica comunistă și fidelitatea față de Moscova.
Lucrarea include mai apoi secvențele premergătoare evenimentelor violente din 13-15 iunie 1990, fiind evocate cele două mineriade mici, de la începutul anului 1990, și mai apoi debutul, semnificația și evoluția fenomenului Piața Universității.
Autorul surprinde, cu rigoarea procurorului, elementele fundamentale care au condus la geneza fenomenului Piața Universității, dar mai ales noianul de dezinformări, planuri, provocări și manipulări folosite de noul regim politic din România postdecembristă pentru a justifica intervenția finală, brutală, împotriva manifestanților aflați în Piața Universității și mai apoi, împotriva locuitorilor capitalei care se ,,încadrau“ prin trăsături în imaginea dușmanului, a răufăcătorului, sădită în mintea maselor largi de către regim. Unele detalii sunt sugestive pentru premeditarea cu care noul regim a acționat, iar între acestea este grăitoare pregătirea dispozitivelor de stingere a incendiilor, ,,anticipând“ folosirea unor sticle incendiare sau mijloace inflamabile de către elementele turbulente (în treacăt fie spus, înregistrări audio aveau să probeze, mai târziu, între altele, faptul că ordinul de incendiere a unor autobuze, pentru a induce panica și a justifica intervenția în forță asupra manifestanților, venise din partea unor înalți ofițeri, făcându-se referire la generalul Chițac, ministrul de Interne, și generalul Diamandescu, care apar în dialogul din înregistrări cu apelativul 52 și 53).
Însă cea mai relevantă secțiune din volum se referă la modalitatea în care regimul și-a mobilizat instrumentele fidele, prin persuasiune și dezinformare, pentru a determina intervenția acestora împotriva manifestanților prezenți în Piata Universității și pe străzile adiacente, discursurile și apelurile la populație prin care se solicita ralierea împotriva tentativei de stat legionare sau împotriva rebeliunii legionare. Autorul face referire și la rolul jucat, de-a lungul evenimentelor, de unele personaje din imediata apropiere a lui Ion Iliescu sau fidele acestuia, începând cu Gelu Voican Voiculescu și continuând cu Virgil Măgureanu, Petre Roman, Dan Iosif, Miron Cozma, evidențiind modalitățile de mobilizare și afluire logistică spre capitală a unor detașamente de mineri care să ,,reinstaureze ordinea“, dar mai ales consecințele tragice ale intervenției minerilor și nu doar a minerilor (fiind mobilizați în această operațiune și muncitori de la uzine bucureștene, precum IMGB).
Volumul se constituie într-o contribuție fundamentală privind o pagină neagră a democrației românești.