Poezia lui Marcel Tolcea, din volumul Bicicleta Van Gogh pare să reitereze o afirmație a lui Georges Bataille, care spune că: „arta este singura activitate umană care nu servește niciun scop.“ Marcel Tolcea scrie cu o ironie fină, adesea autoreflexivă, care subliniază caracterul non-serios (în sens nietzschean) al poeziei. Acest joc cu limbajul, cu convențiile și cu sensul este o formă de creație gratuită, pentru plăcerea și necesitatea expresiei artistice. Titlul volumului însuși – Bicicleta Van Gogh – este un exemplu de îmbinare a banalului cu transcendentul artistic. Van Gogh, pictorul suferinței, este asociat cu o bicicletă – obiect al mobilității, al echilibrului fragil: „Desigur că, dacă pictorul Nostru ar fi fost biciclet într-o viață anterioară — și avem destule motive să credem chiar asta privind cerurile sale și lanurile sale rotite —, am avea aici de a face cu un mit modern despre originea bicicletei care, de-atunci (?), nu mai are decît o sonerie-ureche./ Cu lob argintiu.“ (din Avertisment).
Școala Foarță, la care Marcel Tolcea este un elev strălucit, cultivă cu program poezia auto-ironică, ludică, care pare să submineze solemnitatea poeziei prin umor, uneori absurd, alteori subtil intelectualizat: „Închide, mamă, fereastra cum știe doar/ Guvernanta Clermonda./ Afară bicicletele se joacă, pe moarte,/ De-a Fronda/ Și din Palatul de la Valetta/ La radio le vorbește Domnul Motocicletta./ Culcați sub ferestre,/ Polițiștii bi-cauciucați/ Ascultă, fluierînd în șoaptă,/ Înduioșați cum tricicletelor,/ ’Nainte de culcare,/ Li se povestesc povești cu motoare.“ (Din cauza gravitației, căderea Bastiliei). Arta, la Marcel Tolcea, nu se subordonează unei ideologii sau funcții sociale. Ea există de dragul actului artistic, ca expresie a unei interiorități libere. Astfel, poezia devine o formă de „rezistență“ la standardizare și la utilitarismul lumii moderne. De exemplu, un poem se numește Cîteva considerații ale Doctorului S. Freud despre incidența suicidului la biciclete: „Pînă pe la anul 1900 – a spus Doctor S. Freud într-o conferință/ din toamnă la Baden Baden, unde se afla și el pentru o suferință –,/ bicicletele comiteau suicid/ mai ales prin gesturi de violență./ Unele, de pildă,/ înainte să se arunce în Lacurile Elvețiene de-Acid,/ stăteau cu lunile în sanatoriu acolo, mai întîi,/ să se trateze de torpedor și ghivint.(…)“.
Poezia lui Marcel Tolcea poate fi asociată pointilismului poetic, curentul care împrumută din artele vizuale scrierea fragmentară, care presupune realizarea unei imagini prin aplicarea unor puncte mici de culoare pură, juxtapuse, care de la distanță creează o imagine coerentă. Fiecare imagine, cuvînt sau vers contribuie, în mod aparent izolat, la un ansamblu mai amplu și mai subtil. Poemul apare, astfel, ca o construcție realizată prin acumularea de detalii senzoriale sau simbolice, care, ca în pictură, nu se contopesc imediat, ci capătă coerență abia în mintea cititorului: „În sălbăticie, bicicletele se mișcă aproape la fel de/ precis ca și liliecii: o vedere perfectă în față,/ sunetul soneriei ce se întoarce parfumat/ în trusa de chei și, noaptea, în plus,/ ochiul de pisică — la spate. // Cînd mai îmbătrînește nițel, bicicleta de casă poartă,/ deasupra farului, un lornion special,/ arcuit, din cupru de Cipru,/ fiindcă, sprijiniți doar într-o parte, de soneria ei argintie,/ ochelarii acești ar sta mereu să cază/ dacă stăpînul ei, bi-ciclop,/ nu ar vedea, al rîndu-i,/ un smoc de iarbă,/ un mușuroi de cîrtiți/ sau, pur și simplu, un op.“ (Lecția de oftalmologie).
Tolcea creează o poetică a luxuriantului verbal – stil baroc, încărcat, dar controlat cu măiestrie: „Dulce bicicletă cu ochii albaștri,/ Roți cu spițe ai în loc de fiaștri,/ Buza de sus, supărată, e doar un ghidon/ Așezată deasupră de far-papion,/ Mîna dreaptă și stîngă, ascunse în albe/ Mănuși, mîngîie lanțul. De salbe./ Iar pe deget — inel cu piatră subțirică,/ Roșu crud, sălbatic, ochiul de pisică“ (Portretul Doamnei B). În cele mai multe texte din carte, poezia e un „colaj“ în sensul postmodern, sunt alăturate referințe culturale, cultură pop, reclame, bancuri sau titluri de ziare. Un poem se numește International Bicycle Tribune și este un fapt divers: „O crimă e descoperită în Harlem./ Deși Polizzia bănuiește pe gemenii Tandem/ Și la locul faptei, sub fereastră,/ Le-a fost găsită cheia franțuzească,/ Inculpații încă susțin/ C-ar fi petrecut toată noaptea/ Undeva prin cartierul Brooklyn,/ La o Casă de Biciclete./ E drept, trecute puțin,/ Dar înc-atît de tandre și cochete !“ Dihotomia gol-plin, din arta asiatică, de exemplu, poate fi întîlnită în poezia lui Tolcea, în formula omul ca ființă „golită“ de absolut, dar care caută „plinul“ sensului. Mai mult, există o senzație de fragilitate în raport cu lumea – poetul e un martor vulnerabil și lucid. Nostalgia e prezentă, dar nu în cheie sentimentală, ci filtrată intelectual și artistic.