Construind două personaje placide, fără inițiative pulsionale, lectorul de portugheză Fernando și cel de franceză Jean-Paul, comuniști de-a dreptul fervenți într-un București încenușat, reputatul profesor de literatură, criticul și istoricul literar Mihai Zamfir alege o perspectivă altfel, à l’envers, asupra revoluționarului an 1989.Dacă în volumul de stilistică Din secolul romantic, apărut la începutul lui 1990 (ce ar fi trebuit să apară în ultimele zile ale lui 1989) se putea citi una dintre cele mai clare analize ale poeziei emblematice pentru spiritul național, Deșteaptă-te române, prin revelarea unui fond melancolic, elegiac al imnului („cel mai atractiv capitol“ al cărții, spunea Nicolae Manolescu), arătând preocupările profesorului Mihai Zamfir și felul în care o disciplină atemporală precum stilistica poate interveni cu comentarii asupra momentelor istorice, contemporane – în romanul Căderea cortinei asistăm la construirea unei perspective excentrice, un punct de vedere străin asupra evenimentelor românești.
Străin și nu tocmai – pentru că Mihai Zamfir este unul dintre fondatorii Catedrei de portugheză de la Universitatea bucureșteană, la începutul anilor 1970 – date care sunt translate în roman în construirea personajului Fernando, prim lector de portugheză la București, de asemenea fondator al Catedrei de studii lusitane.
Fiecare din cei doi lectori este trimis la București de partidul comunist din țara lor, cu scopul de a observa societatea socialistă, de a lupta pentru cauzele internaționalei comuniste; profund îndoctrinați, ei conced rareori să deschidă ochii asupra realității. Astfel, francezul Jean-Paul Meyer, epicureicul, permanent interesat de bucătăria tradițională românească, de diferite excese potatorice și nu numai, observând bezna de pe străzile capitalei din ultimii ani ai ceaușismului, traduce derizoriul cotidian într-o aspirație de manual: „când se va trece cu adevărat la comunism, e posibil ca orașele să capete acest aspect de provincie pașnică, fără lumini orbitoare, fără zgomote asurzitoare și reclame colorate – astea vor aparține trecutului! Oamenii vor trăi calm, fără agitație, fără scandal – la ce bun scandalul când nimeni nu va mai avea de ce să protesteze!“
Fernando, portughezul (deopotrivă redactor la Radio, secția internațională), este conștiința aparent limpede a dioscurilor, care îl trimite permanent pe Jean-Paul să asculte Europa Liberă pentru noi știri despre realitățile lui 1989, încercând să comenteze evenimentele momentului: deschiderea granițelor Ungariei spre Vest, demonstrații și manifestații, căderea zidului Berlinului, schimbarea președintelui Bulgariei, Teodor Jivkov, revoluția de catifea de la Praga. Francezul este profund nemulțumit de întorsăturile istoriei, grandilocvența comunistă începe să nu mai fie confirmată – și are un acces de panică depresivă în momentul în care află că un înalt oficial al Vietnamului comunist s-a sinucis – motiv suficient pentru o pendulare între dramatic și ridicol.
Totuși, cei doi amici conjuncturali sunt bulversați de căderea, rând pe rând, a regimurilor din țările socialiste, de lipsa de reacție a „clasei muncitoare“, care nu protestează atunci când partidele comuniste sunt înlăturate de la putere în țările estice; criza istoriei se suprapune peste crize personale, fiecare având o viață intimă caracterizată de singurătate, de inadaptare: „franțuzul“ știe că nu se va mai întoarce în Franța – decât dacă devine o țară socialistă, iar Fernando a rupt aproape orice legătură cu țara-mamă, chiar dacă are o soție româncă exilată la Lisabona, și o fiică.
Jean-Paul este astfel capabil să tragă o tristă concluzie pentru aceste conștiințe: „Lumea socialistă europeană e departe de a fi ce visam noi“; marginalitatea lor însă poate deveni emblematică pentru orice fel de crez comunist, cel puțin în Europa lui 1989.
Autoiluzionat de ideile partidului în varianta stalinistă, pe care le-a studiat în junețe în URSS, Fernando nu poate vedea realitatea, nu o poate aprecia; constant, se lansează în divagații generale despre starea poporului român, urmărind de la fereastra apartamentului din Piața Romană viața străzii: „Și totuși, ei [românii] trăiesc într-o lume la care, în principiu, multe alte popoare aspiră să ajungă, lumea socialismului; se pare că ei nu observă această realitate capitală sau le e complet indiferentă. Au oare dreptate?“ – se întreabă comunistul portughez (auto)exilat la București. La un moment dat, are un scurt examen de conștiință, văzând căderea comunismului: „Înseamnă că și eu am mizat pe o carte greșită? Că mi-am jertfit viața unei iluzii?“
Deși sunt în București în momentele culminante din 21 și 22 decembrie, locuind undeva în proximitatea Sălii Palatului, acasă la Jean-Paul – deci aproape de teatrul revoluționar – marile manifestări ale mișcării populare sunt cvasiratate de cei doi amici, care nu sesizează vibrația istoriei, fie adorm în fața televizorului, înșelați de tonul împăciuitor al crainicului, fie sunt plecați după cumpărături. Cumulează însă date ale felului în care profesorul – sau intelectualul generic – a trăit momentele lui decembrie; astfel, la Universitate cursurile sunt suspendate din dispoziția rectorului pentru data de 20 decembrie 1989, pentru că a scris cineva pe o ușă, cu creta, cuvântul „Timișoara“, trimitere directă la începuturile revoluției române; sau este notat ecoul discursului dirijorului de la Sala Palatului, care „dedică muzica de față «victimelor de la Timișoara»“ – și publicul care aplaudă, după un moment de ezitare.
Fernando se întoarce, în vara lui 1990, la Lisabona, încercând să își recupereze existența sau, mai degrabă identitatea (din perspectivă burgheză, ar spune un comunist), iar Jean-Paul „iese din scenă“. Aici este locul pentru metafora principală a cărții, exprimată de titlu, admirabil sugerată de alegerea copertei, o reproducere după Radu Belcin (A sign of o good day, 2024): nu doar distanța pe care o implica relativ cunoscuta expresie a lui Churchill „cortina de fier“, ce se abătuse deasupra Europei, separând-o în Est (comunist, sub influența URSS) și Vest (sau democrat), ci și cea dintre autor și cititor, dintre actor și spectator, în ultimă instanță dintre viață și moarte. „Căderea cortinei“ înseamnă, de fapt, „trecerea cortinei“, transgresarea dintr-o parte în alta: Fernando devine dintr-un exilat într-o altă țară un exilat interior, alegând să se întoarcă în țara natală, se transformă dintr-un comunist într-un mic burghez, Jean-Paul alege să treacă „dincolo“, observând falimentul utopiei. Nu este sfârșitul „spectacolului“, ci alterarea oricăror convenții, a oricăror limite sau granițe.
Romancierul Mihai Zamfir, după exercițiile stilistice din Educație târzie (1998-1999) sau Fetița (2003), în care afirma importanța rescrierii unor capodopere, de la Flaubert la Nabokov, își consolidează acum un illo tempore: în special ultimii 2-3 ani ai comunismului, în București, cu un fir narativ portughez – o poveste de dragoste (așa cum se întâmplă în romanele Se înnoptează. Se lasă ceață, 2006; În așteptare, 2020).
Căderea cortinei este o relatare dintr-o nouă perspectivă a unei lumi bine circumscrise, o perspectivă excentrică, pur exercițiu intelectual de mare clasă, cu puterea de a oferi o meditație despre rostul credințelor politice, despre iluziile vieții umane, în toate aspectele sale.