Nu m-au interesat niciodată cancanurile, dezvăluirile decoltate, picanteriile, fotografiile și filmulețele în care au fost surprinse diverse vedete mondene. Fiecare om are dreptul la viață privată și el/ea decid să arate cât doresc din spațiul domestic sau intim. E drept că unele personaje par să aibă numai viață publică, în care-și spală în văzul tuturor lenjeria de corp. O presă ahtiată de vulgarități se află mereu la dispoziția lor, dresată să amplifice isteric orice deviere de la bunul simț. Iar amatori de astfel de nutrețuri grețoase se găsesc din plin. Dacă te iei după măsurătorile audiențelor, ai zice că există exclusiv astfel de consumatori. România a fost strașnic păzită în întreaga epocă comunistă, și parcă mai abitir în ultimii ei douăzeci și cinci de ani, cei ai lui Ceaușescu, de contaminarea cu ceea ce era definit despre obscen, pornografic sau doar erotic. Bolșevicii propovăduiau un viitor populat cu asexuați și pudibonzi – un fel de îngeri cu carnet de partid. În toată cinematografia românească a epocii n-ai să descoperi mai mult de două-trei secvențe „tari“, și acelea filmate în contre-jour sau de la distanță. Fobia de corpul uman corespundea ororii mai generale a comuniștilor față de individualitate. Societatea trebuia să fie masificată, indistinctă, alcătuită din umbre care se mișcau după cum le dorea dictatura.
A reușit acea societate ipocrită să creeze oameni educați, imuni la vulgaritate și la excesele scabroase ale sexualității? Nu. Dimpotrivă, a generat o groază de indivizi frustrați. Imaginarul colectiv, controlat prin cenzură, școală și ideologie de partid, se hrănea din austeritatea ce invadase până la refuz sfera publică. În lipsa unei informații adecvate (generația mea n-a avut parte nici măcar de o oră de educație sexuală în doisprezece ani de școală generală și liceu) dominau presupunerile, pseudo-teoriile propagate după ureche, fantasmele, miturile. Rezultatul: proliferarea unui om nou timorat, debusolat, inhibat, complexat și agresiv. Femeia nu era, în înspăimântător de multe cazuri, partenera de viață, ci un obiect de care bărbatul dispunea după bunul plac. Violența domestică nu era o infracțiune, ci un drept. Era practicată cu aceeași dezinvoltură și impunitate cu care masculul-stăpân mergea la vânătoare sau la pescuit.
Există totuși o categorie umanprofesională a cărei biografie e nu doar îngăduit, ci obligatoriu s-o scrutezi: politicienii. Și asta pentru că ei au în mâini destinul a milioane de ființe. Politicianul decide în locul meu, mă reprezintă, îmi este, vreau-nu vreau, stăpân. Nu avem un sistem de selectare a cadrelor politice și cu atât mai puțin unul de control asupra lor. În momentul în care i-am dat votul, el procedează după cum îl taie capul. Nu există modalități practice de a-l revoca deîndată ce a deraiat de la linia asumată. De aici rezidă importanța votului: e asemeni glonțului de argint, pe care-l tragi o singură dată. Dacă ai dat greș, suferi consecințele. În marea ei înțelepciune, Curtea Constituțională a barat accesul la una din puținele modalități prin care puteai să-ți faci o impresie despre cel care-ți cere votul: accesul la declarațiile de avere și de interese. Evident că și acest firav instrument e relativ: la fiecare ciclu electoral apar, ca din neant, inși fără trecut, gândire și cariere lesne identificabile. Noutatea ultimelor cicluri electorale e că, tot din neant, s-au ivit partide întregi despre care nu se știa nimic. AUR și POT sunt exemple glorioase la capitolul OZNurilor politice care scriu, într-o măsură mai mare decât suntem dispuși să acceptăm, agenda publică – nu doar pe aceea politică.
Acestea fiind spuse, am să mă refer la un caz care a suscitat în ultimele zile o furtună de opinii pro și contra: transcrierea discuției telefonice private dintre faimosul Cristian Popescu Piedone și consoarta domniei sale. După toate aparențele, documentul provine de la o instituție acreditată să cerceteze actele de încălcare a legii. Ceea ce constituie o mare problemă: este cu totul interzis ca acte și probe dintr-o cercetare în curs să devină accesibile oricui. Dar, din motive mai mult sau mai puțin limpezi, astfel de fapte se petrec. Și nu o dată. De cele mai multe ori, e vorba de așa-numitele „dezvăluiri pe surse“, adică scurgeri controlate de fragmente din dosar care ar trebui să reprezinte secrete de serviciu. N-am întâlnit încă un caz în care documentele ajunse în presă să fie inocente. Ele au avut întotdeauna un scop, mai mult sau mai puțin străveziu, de manipulare.
Partea cu adevărat primejdioasă e însă alta: într-un dosar de urmărire penală se pot întâlni o sumedenie de lucruri neverificate, neadevărate ori adevărate pe jumătate sau pe sfert, fantezii ale unor minți bolnave, delațiuni odioase, minciuni sfruntate etc. Or, dacă una sau mai multe piese de acest tip ajung sub ochiul publicului, e clar că faptele apar deformate. Astfel de procedee fac parte din ceea ce, cu un termen generic, se numește „tele-justiție“, adică pervertirea noțiunii de legalitate, dreptate și moralitate.
Cazul Piedone e special, deoarece personajul e special. Fost primar, fost pușcăriaș, fost potențial candidat la primăria generală a Capitalei și la președinția României, a fost numit în circumstanțe cel puțin dubioase în funcția de președinte al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Așadar, o funcție de demnitate publică, echivalentă cu aceea de secretar de stat. În mod cert, e vorba despre o recompensă politică și o consolidare a alianțelor (Piedone e membru PUSL, subordonat de facto al PSD). Unii analiști au speculat că numirea lui Piedone, cunoscut ca „om de acțiune“ cu priză la un anumit public, a constituit o strategie de a-l scoate din cursă pentru potențiale candidaturi politice. Deosebit de abil, Piedone a știut să-și folosească funcția făcută cadou de Ciolacu pentru a-și orchestra un adevărat cult al personalității. Controalele la diverse dughene, în piețe sau în bucătăriile restaurantelor sau hotelurilor erau spectacole ce visau la grandioasele circuri din epoca imperială a Romei. Slugarnici, reporterii de televiziuni se buluceau pentru a-i capta fiecare vorbuliță, neratând vreuna din grimasele disprețuitoare ce-i însoțeau gesturile când extrăgea, scârbit, cu două degete, produsele expirate din diversele frigidere și congelatoare. Cred că n-am mai văzut, de la Adrian Năstase încoace, vreun politician român care să exercite puterea cu un asemenea amestec de cinism și voluptate.
În urma acuzației că ar fi transmis reprezentantului unui hotel din Sinaia informații privind un iminent control, i s-a deschis un dosar de urmărire penală. Între alte documente, probatoriul conține și transcrierea discuției telefonice dintre Piedone și soția sa. Procurorul de caz a motivat prezența transcrierii ca pe o dovadă că fostul președinte ANPC folosea în mod frecvent acel telefon, care îi aparținea de fapt șoferului său. Organul de cercetare penală voia să se asigure că Piedone nu va nega existența convorbirilor care-l incriminau invocând faptul că telefonul nu-i aparținea.
Dar să ne întoarcem la „scurgerile“ în presă ale conversației dintre soții Popescu. Unii politicieni au sărit ca arși, invocând dreptul la intimitate al sus-numiților. Firește, există un asemenea drept. Ar putea să-l invoce, de pildă, și președintele Donald Trump, aflat în clipa de față sub tirul presei și al justiției într-o speță legată de traficul de persoane al fostului său prieten, astăzi decedat, Jeffrey Epstein. Situația cu pricina e cu adevărat „intimă“ – ca să folosesc un eufemism. Însă media americană și politicienii de peste ocean n-au nici cea mai mică intenție să invoce „dreptul la viață privată“. Dimpotrivă. În civilizațiile avansate e de la sine înțeles că un demnitar nu posedă așa ceva. În momentul în care ai beneficii la care cetățeanul de rând nici nu poate visa, persoana ta se subordonează total demnității pe care o exerciți. Cunoașterea celor mai neînsemnate amănunte din viața unui om politic este vitală, pentru că unele aparente fleacuri pot fi vulnerabilități cu consecințe grave asupra societății ca întreg.
N-am să discut nivelul de vulgaritate și mizeriile menajului Popescu Piedone, pe care transcrierile le pun în evidență într-o manieră stupefiantă. Mă întreb însă ce fel de om și ce viață duce personajul pe care propria soție îl apostrofează cu „mă nenorocitule“, îl califică drept „bețiv“ și „bețiv nenorocit“, se plânge că o face „de râsul lumii“ și că o „chinuie“ (nu știm dacă moral ori fizic). Solidară, totuși, cu tagma bărbătească, dna Iulia Popescu recurge la formule tipic masculine, „băga-mi-aș“, „îmi bag p.“, pentru ca în final să-l îndemne pe soțul ce hălăduia pe culoarele hotelului „să-și frece p.“. Limbajul depășește în scabrozitate și obscenitate tot ce a produs presa de scandal din România. Potopul de injurii culminează cu amenințarea cu moartea: „Eu te omor! Te otrăvesc cu mâna mea.“ Felul docil în care răspunde Piedone sugerează că astfel de discuții țineau de normalitatea vieții de cuplu. Dintr-o dată, paraleul cu ifose de dictator mi s-a înfățișat drept un amărât de soț terorizat de consoartă. Poate că așa se explică excesul de putere din fața camerelor de luat vederi. Pisoiașul năpârlit compensa în public umilințele înfiorătoare suferite acasă.
Până la urmă, e problema cuplului Popescu Piedone cum își trăiește viața. Pentru cetățeanul român e însă important dacă dorește să fie condus de personaje de această teapă. Morale sau imorale, legale sau ilegale, astfel de dezvăluiri de presă îl ajută pe votant să se dezmeticească. Sau nu.