În „dezmățul“ dintre real și oniric, romantic și suprarealist își scrie Ion Cocora poezia din cea mai recentă carte, Aleea paradoxurilor. Romantic, pe urmele lui Eminescu în dimensiunea elegiacă și relația tensională dintre timp și vreme, privire și vedere; suprarealist, în visele și coșmarurile dintr-o poezie care își scrie autorul ridicând capul dintre limbaje suprapuse – o „criptogramă eșuată“, cum își spune Ion Cocora în poemul Degeaba, ca într-un tablou de Salvador Dali, în care poezia e un mulaj al lumii în mișcare. Despre vedere, în orizontul liricii eminesciene scrie poetul, în chiar primul text al cărții, o fermecătoare poveste antică ale cărei înțelesuri se adună în „schimbul“ de vedere dintre Ulise și Homer, un vis eșuat în visul Marelui Orb; altfel spus, Homer vede istoria cu ochii celebrului său personaj: „Nu am crezut niciodată că am să vă spun / hai să ne amintim cu mândrie că a existat cândva / un ins numit ulise pe care tot ceea ce-l ținea în viață / era știința că drumul către penelopa duce acasă / o nesăbuință plătită scump chiar cu pierderea vederii / de perversul homer un paparazzo afurisit și tenace / grăbit să imortalizeze depravările aventurierului pursânge / punându-le într-o carte fără să-i treacă prin cap / că pentru a-i fi compromis fidelitatea și amărăciunea / îndelungatei așteptări penelopa îl va blestema / să-și continuie călătoriile în el însuși / în căutarea propriei vederi“ (Homer un paparazzo afurisit). Sunt un romantic viu, scrie Ion Cocora, „contemporan cu heidegger“. Astfel, poezia e emoție în nopțile când „visam trenuri și gări“, este un refugiu al cuvintelor pe „balconul vilei casei scriitorilor de la neptun“, rămâne conexiunea dintre vizibil și invizibil, un palimpsest, metaforă obsedantă a liricii poetului, o stare a sa, litere care cad de pe cuvinte „ca palimsestele cu scriitură peste scriitură, peste scriitură“, cum se spune În poem toamna se tace; de altfel, Ion Cocora a creat o editură care se numește Palimpsest.
Romanticul scrie majoritatea poemelor în Aleea paradoxurilor, mai ales, în orizontul raportului conflictual dintre timp și vreme pentru că, iată, doar timpul poate ignora punctul pe care îl așază vremea la capătul vieții pentru ca poemul să continue. Poemul însuși e ființa vie din lirica lui Ion Cocora, pândind „de undeva din spatele bibliotecii“, e, în fapt, legătura intimă a timpului cu vremea ființei, când „moartea mă ține de braț la masa de scris“, căutând „timpul de visat“ și, prin aceasta, învățând cum se trăiește o veșnicie de o zi, ca în Diferența de vârstă; tot astfel, poemul e acasa care are și un acoperiș și prin ale cărei ferestre vin și pleacă demonii, în sfârșit este ceea ce rămâne de la o despărțire la alta, trecutul, spațiul ființial din „livada aceea“ dintr-un sat atemporal, de dincolo de geografie ori în nostalgia așezării. Romanticul din Aleea paradoxurilor se exprimă, adesea, în tonalitatea elegiei, a foșnetului timpului care, singur, poate ignora vremea sfârșitului: „Ești atât de singură și frumoasă că privindu-te mă întristez că nu sunt / dumnezeu să creez lumea după chipul și asemănarea ta / îmi spun totul e cât se poate de bine nu voi ajunge să mi se plângă de milă / sunt atâtea cuvinte în care noapte de noapte fac exerciții de deprindere cu / somnul / visez că mângâi botul mânzului din copilărie într-un poem pe care îl voi / scrie mâine nu mă sinchisesc că mânzul acela odată ca niciodată va fi un / armăsar focos cu copite scânteietoare cu coama ca o fală / așez pleoapă peste pleoapă fără să mă gândesc că ar fi cu mai mult / folos să așez cărămidă peste cărămidă să las în urma mea o casă pentru / oamenii străzii cu bucătărie spațioasă dormitor perfid sufragerie cu televizorul / în prim plan și dulceața unei cine între două seriale / mâna ta este atât de mâna ta că atunci când mă atinge mă prefac într-un / amurg transparent pe care îl contempli imaginându-ți că ne reluăm viața de / la început“ (Între două seriale).
Critic de teatru cunoscut din seria de patru apariții din Privitor ca la teatru și dintr-un volum precum Fără mască, domnule Godot, poetul din Aleea paradoxurilor asumă ceea ce aș numi o relație teatrală, imaginând realul și istoria însăși ca pe o succesiune a generațiilor de manechine fardate. Venind din Clujul deceniului șase al „domnului baconsky“ și prietenilor Ion Antoniu și Gheorghe Grigurcu, cum se spune în Pe corso în Cluj și, încă mai demult, poetului i se arată lumea ca un carusel al măștilor: scamator somnambul, bufon, un om săltat „voios pe utopice picioroange“, care transmite mesajele deghizate ale realului, fachir târându-și „sfârșeala și amăgirile dintr-un pahar de votcă în altul“, saltimbanc cu „inimă resemnată“, poetul primește lumea ca spectacol într-un ceremonial al dragostei, fericirii, vieții însăși, al viciului de a scrie și sufocantului vodevil pe care îl joacă o fantomă a suferințelor „cu mii de ace gămălie înfipte în trup“, asemeni unui urs bătrân de circ la „reprezentația de adio“. Sunt un circar depășit, scrie Ion Cocora în Circar, mângâiat pe creștet de bufoni grăbiți, în competiție cu fantasmele unor „uriași nevăzuți“, travestiți în pietre de moară; clovnul își ucide publicul cu peruca pe care o poartă de când va fi venit barza până la sfârșitul de după căderea cortinei. În Aleea paradoxurilor, lumea e o piesă de teatru, năruită în neliniștea hamletiană: „În vârful spadei o iluzie / o picătură de otravă ce-l omoară / în duel pe hamlet / cum o moarte atrage după sine alta / în scenă personajele rămase fără viață / își lasă duhurile să se strecoare / în căderea cortinei printre spectatori / fără să știe că și ei sunt morți demult / nu mai e nimeni să ceară răzbunare / nimeni nu înnebunește între a fi și a nu fi / când vocile doliului întunecă sângele / veneratul rege tată acum e birjar / la o căruță cu coviltir în care hamlet și ofelia / cutreieră lumea ca un poster al fidelității“ (Între a fi și a nu fi).
Ion Cocora își scrie fiecare volum de versuri ca pe o reprezentație de adio a bufonului din arena circului și de pe scena teatrului.