Pentru că România comunistă era o țară greu de suportat (mai ales de scriitori, cărora li se restricționa libertatea de gândire și de expresie: „Țara aia nu mai era a mea. Din ce în ce mai mult devenise o străinătate.“ – Mă simt ca un copil al unei patrii care m-a trădat și continuă să mă trădeze, interviu realizat de Aliona Grati și Nicolae Tzone, „Metaliteratură“, nr. 1, 2015, Chișinău), Miron Kiropol a făcut gestul, disperat, riscant, de a rămâne, în 1968, în străinătate. Mai întâi a locuit în Spania, apoi în Franța. Într-un exil de peste o jumătate de secol, a scris și a publicat în limba franceză, dar a continuat să scrie, mai ales, în limba maternă.
Bunul său prieten, poetul Florentin Palaghia, își arată statornicul devotament, recuperând, împreună cu doamna Elisabeth Bonvarlet-Kiropol, poemele postume și publicând volumul Gestul dăruit grației (prefață de Florentin Palaghia, postfață de Daniel Corbu, documentar de Elisabeth Bonvarlet-Kiropol).
Miron Kiropol este un orfic, încredințat că poezia și existența sunt entități contigue, aflate sub incendiul harului divin. O spune el însuși (în interviul amintit), simțindu-se copleșit de acest dar: „Cum să vorbim de poezie, această creație de dinainte de geneză, când suntem atât de lipsiți de cuvinte? Căci bietele, cerșetoarele noastre cuvinte nu știu decât să bâlbâie de la un zid la altul, în zdrențe de litere. Iar mi-am spus adeseori că nu pot trăi altceva în afara acestei bâlbâiri, care cheamă poemul, care cheamă cu cea mai adâncă disperare începutul pământului și al cerului, potopul divinului peste lume. […] Poezia e această hrană esenţială de bucurie, un soi de suferinţă a bucuriei, carne posedată de spirit.“
În ultima parte a vieții își numea poeziile, asemenea unui jurnal, cu data la care au fost concepute, marcând astfel un timp poetic (al creației): „Cu inima sub zăpadă de brocart/ Ca fluture lumii cealalte mă împart.// Purtat de apa sâmbetei în bogată haină/ Alunec în văzduh și mă fac taină,// Frumos angelic orbitor/ Povară a culmii unui nor./ Lectura stelelor se învață în șoaptă./ Închise în mister cuvintele așteaptă.“ (27 februarie 2018). Aflăm aici (în)semne relevante ale liricii lui Miron Kiropol: puritatea interioară, trecerea de la o lume la alta (din imanent în transcendent), levitația, nepătrunsul, misterul din cuvinte, fragmentarul osmotic, vizionarismul. Se adaugă altele care formează o rețea (în avalanșă) de simboluri, de imagini: revelarea sacrului prin profan, sângele care semnifică regalitatea ori sacrificiul, vinovăția și împărtășania, nimicul, cosmosul, viața ca o halucinație… Lirica aceasta exuberantă și, totodată, sapiențială, reconstituind un proces de gestație a ideilor, este ca un dans vertiginos al cuvintelor, care coboară (sau urcă) din poem în poem, ca niște iele (sirene), gata să ne prindă în iureșul lor, fermecându-ne. Poetul creează o stare difuză, amestec de esențe, de elixiruri, de armonii: „Lumea e cântec/ De îngenunchere/ Cu scara sa, miere./ În hărnicia întunericului/ De a se devasta,/ Năvala mă ia/ A primelor stele./ Și nu mai am/ Altă pornire/ Doar să fiu fire/ Mugurilor pe ram.“ (2 martie 2018). Este evocat imperceptibilul, trecerea subtilă în altă realitate, efortul de naștere: „Eu am venit să împlinesc stirpea/ Celor demult plecați,/ Fructele lor care nu gustă aroma/ Ci numai o ispită de miros,/ Fiind nefiind în mușcătură./ Am venit să fiu din cauza/ Rugului, casa ta./ La dorința mea chiar pierderea/ Din inexistentul ei pântec/ Abandonează mâinilor tale un prunc.“ (3 martie 2018).
Alchimii, metamorfoze, revelații, iluminări, sărbători ale lui a fi, experiențe mistice, frăgezimi ale contemplației, întâlnirea cu realitatea divină, hipersensibilitatea se succed într-un mozaic imens al imaginarului poetului: „Dar lumina în mine pictează/ Biserica, preotul, rugăciunea“ (p. 54), „În fiecare zi îmi bați la ușă,/ Ciocănitoarea cu aripi cântătoare în gușă“ (p. 79), „Cerul urcă și urcă/ Lepădând din el norii“ (p. 227), „Ninge din carne ca din colindă,/ Îngenunchez și cânt fără suflare“ (p. 229)…
Sunt frecvente, aproape obsesive, poemele premonitorii, în care este folosită calea învăluită a alegoriei, o simbolistică religioasă, spiritualizată, scenarii de un autentic vizionarism. Dispariția din această lume este privită cu seninătate, chiar cu bucurie, ca intrare într-o altă realitate (sublimată), cele două entități aflându-se într-o relație concordantă, ca o continuitate firească: „Iubesc voiajul acesta de sfârțit;/ Un soi de binecuvântare sau din nou fruct oprit;/ Cer cântărindu-se pe brațele slabe ale omului./ Când mă găsesc afară din mine/ Și merg în vis de lună plină/ Văd că mugurii au nări și mă respiră./ Edenic vin cântând din liră./ În nori se aude zvon de vânătoare./ Din nevăzut vin morți strigând călare./ Totuși clipa se umple de și mai multă vrajă./ Mâinile mângâie a frumuseții coajă./ De unde vii nu contează, nici unde te întorci./ Aud mereu chemând aceleași voci./ Viața e numai vremea în care uiți că ești.“ (pp. 80-81). Poetul trăiește în miezul unei taine, prizonier al păpădiei timpului (sau al timpului păpădiei), dând de-o parte exuviile, superficialitățile și pătrunzând la miez, la esențe, în interiorul cel mai lăuntric, la nenăscut.
Așezându-și arta sub insuflarea harului, asumând un exercițiu chenotic, Miron Kiropol se apropie tot mai mult de „bâlbâirea“ vorbirii, de căutarea căii (adevărate), de o zonă rarefiată, înaltă, lepădată de corporalitate, de topirea într-un crepuscul mistic, într-un empireu, adâncindu-și lirica într-un puf de bumbac metaforic: „Ies din apă, din pământ, din foc,/ Devenind fugă luminii la sfere.“ (p. 124). În ultimele convorbiri telefonice pe care le-am avut îmi mărturisea: „Trăiesc în bucuria scrisului!“ Și noi trăim în bucuria scrisului său.