Am ales cartea lui Cătălin Pavel, Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie nu doar pentru că este un arheolog strălucit care scrie despre arheologie într-un mod care o face accesibilă fără vulgarizare și o apropie de istoria culturii (a se vedea cele două cărți emblematice Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (2019) și Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (2021)), ci și pentru că este un scriitor talentat care știe că orice istorie este în același timp și o poveste, iar adevărul poveștii stă în parte în stilul ei. Primul gând despre istorie este recuperat din propria biografie intelectuală și reprezintă gestul alegerii ei cu motivațiile esențiale, iar ulterior cartea sa configurează o serie de gesturi fundamentale ale istoriei (sigur am în minte cunoscuta carte a lui Jean Starobinski, Gesturile fundamentale ale criticii). Cartea este o pledoarie pentru istorie, dar nu ca disciplină academică, ci ca o formă de cunoaștere elementară către care orice ființă umană se poate deschide firesc fără a intra pe poarta liceului sau a facultății, pentru că este și povestea sa, în diferite versiuni, ca „om în timp“, cu o sintagmă a lui Marc Bloch. Istoricul se desprinde de punerea față în față, monumental-paradigmatică și adesea dramatică, a Omului cu Istoria, pentru că nu face filozofie a istoriei, pentru a intra în logica simplă, dar nu simplistă a felului în care istoricul privește trecutul și pe oamenii lui cu nimic mai inferiori, trăindu-și prezentul și gândind viitorul.
Cătălin Pavel testează câteva definiții și laolaltă cu ele câteva prejudecăți care însoțesc didacticist studiul istoriei. Marc Bloch spune despre istorie că studiază oamenii în timp, că unește „studiul celor morți cu studiul celor vii“. Să remarcăm formularea destul de sintetică a istoricului care vede în situarea în timp dinamica schimbărilor de la om la societate, așa cum, un alt gest fundamental, privirea întoarsă spre trecut, sine ira et studio, ocazionează interogații cu privire la prezentul în care trăiește istoricul. La capătul reflecțiilor pe marginea definiției lui Bloch sunt invalidate trei postulate: 1. că istoria se repetă; 2. că există o serie de legi ale istoriei, teză celebră, de altfel, reinjectată cu conținut ideologic; 3. că se poate învăța din greșelile istoriei pentru a nu le mai repeta (aici reflecțiile lui Nietzsche din Despre folosul și neajunsurile istoriei în viață precizează buna și proasta întrebuințare a istoriei).
Cătălin Pavel subliniază rolul contextului atât al celui propriu unei perioade, „momentul istoric“, dar și pe ce al fiecărei generații care „metabolizează“, este termenul utilizat de el, „realizările și eșecurile generațiilor de dinainte.“ Iată o mică strategie de dezvrăjire oportună care se opune prostioarelor didacticiste ca să nu vorbim de cele ideologice. Există o macroistorie, a civilizațiilor, – Fernand Braudel le consideră relevante tocmai pentru că privește ansamblul și nu particularul, pe „marii oameni“, fie ei și ticăloși patenți, ale căror decizii au modelat fața istoriei, așa cum există și o microistorie, o petite histoire, a indivizilor, a vieții sociale în detaliile ei vernaculare, adică a felului de a trăi, iar ele se pot intersecta (Simon Sebag Montefiore poate scrie și despre tânărul Stalin, fustangiu, scandalagiu, dar și autor a câtorva poezii și despre curtea țarului roșu cu anecdoticul ei cuprins între oroare și fascinație, dar și literatură cu materialul istoriei unde Stalin a devenit personaj literar). Dar opțiunea istoricului Cătălin Pavel se îndreaptă în direcția recuperării demnității individului, a lui Everyman, un gest asumat de mai mulți istorici – printre cei citați se află Carlo Ginsburg cu Brânza și viermii – și care conduce în parte către această ramură a istoriei mentalităților. Flerul literar și erudiția îl ajută pe Cătălin Pavel să găsească metaforele potrivite sau să le împrumute pentru a le discuta, precum cea a lui David Lowenthal despre trecut ca „țară străină“, pe care o extrapolează la istorie ca gest emblematic față de un trecut cu comunitatea lui imaginată ca să folosesc sintagma binecunoscută a lui Benedict Anderson, trecut pe care-l descoperi încetul cu încetul, printr-o familiarizare treptată, inevitabil lacunară, unde fundamentală, ca și în cazul literaturii, este dorința de a înțelege care trece înaintea impulsului de a judeca.
Alături de analiza contextului stă analiza surselor, a căror relevanță este cântărită și printr-o dihotomie esențială, primar-secundar, iar arheologul vine cu un exemplu care a reprezentat cândva un punct focal al interesului său, o temă obsedantă, domnia împăratului Nero, iar analogia cu o rețetă de bucate conferă farmecul ludic care dă gust abordării. În acest eseu se află însă mizele cercetării istorice explicate pe înțelesul tuturor. De ce sursele primare trebuie să fie citite în original, și nu în traducere; cum se adaugă sursele secundare, interpretările textelor originale din care au decurs, cu care trebuie să inițiezi un dialog; cum adaptezi bibliografia lărgirii razei de acțiune a subiectului sau abordării unui fapt cultural anume, adică acordarea statutului de primar unor surse atunci când scrii o istorie a culturii, și nu a unor episoade istorice precise etc. Gândirea critică este o altă temă de discuție, care vizează nu numai domeniul istoriei, – în literatură este numit „spirit critic“ și se găsește tot mai rar – și care este surprinsă în raporturile de adecvare cu studiul istoriei și „câmpul“ social, în termenii sociologiei lui Pierre Bourdieu, dar și în auto-evaluarea istoricului. Analizei surselor îi este asociată importanța cronologiei, a relației temporale dintre evenimente, „ce vine înainte și ce vine după“, care reflectă deopotrivă continuitățile și discontinuitățile în istorie. Exemplele alese îi interesează și pe istoricii literari când vizează un poet, André Chénier, dar nu pentru opera sa, relativ modestă, nici pentru opera lui Umberto Giordano care-l are ca personaj, ci pentru gestul său impresionant de a întrerupe lectura din Sofocle cu un semn de carte înainte de a fi ghilotinat în timpul Revoluției Franceze, sau se ocupă de celebra frază din Moromeții cu „timpul care nu mai avea răbdare“. Cătălin Pavel formulează aici o interogație care nu mai ține doar de istorie, ci se proiectează în antropologie culturală la confiniile cu istoria mentalităților și, de ce nu, cu hermeneutica textului literar: „Ce este, la Marin Preda, răbdarea asta ca trăsătură a timpului istoric?“
Poți înțelege mai bine acum strategia abordării lui Cătălin Pavel care se desparte de locul comun, dar și de locul epistemic consacrat plasând interogațiile privitoare la istorie în contexte aparent exotice, de la literatură la artele plastice și muzică, recuperând anecdoticul ei care este apanajul literaturii. Răbdarea pentru țăranul sud-dunărean din interbelicul românesc (poate că și pentru reprezentanții altor societăți țărănești europene din perioada respectivă) echivalează cu absența schimbării, ceea ce, de pe o altă poziție de reflecție, în cartea sa de memorii Lumea de ieri cu referire la belle époque-ul habsburgic, Stefan Zweig caracteriza drept „vârsta de aur a statorniciei“. Aici lungimea sau scurtimea unui secol redate de formulările memorabile ale lui Fernand Braudel (lungul secol XVI) și Eric Hobsbawm (scurtul secol XX) permit o reflecție cu privire la decupajele, periodizările istoriografice în raport cu o percepție a accelerării (care poate însemna deopotrivă densitate de evenimente, intensitate, amploare a schimbării) sau, mai rar, decelerării istoriei în cazul Vienei finiseculare, capitală a unui imperiu muribund.
Aș îndrăzni să spun că sunt chestiuni pertinente și în ceea ce privește istoria literară, mai ales în ceea ce privește istoriile contrafactuale, care pornesc de la schimbarea datelor unui eveniment, urmărindu-i orizontul de posibilitate în sfera consecințelor, iar scriitorii (vezi America nazistă a lui Philip Roth) și-au imaginat nu o dată istorii alternative care dezvoltă turnuri istorice fictive. Deși urmărește prin aceste exemple clarificarea domeniului căruia i s-a dedicat cu trup și suflet, Cătălin Pavel trage cu ochiul la literatură, pentru că ea se ocupă de lumea vieții cu propria istorie compusă din atâtea story-uri individuale, dar și percepția istoriei pentru omul aflat „sub vremi“, care, adeseori răstoarnă raportul ansamblu-particular, precum Ștefan Gheorghidiu, pentru care propria (melo)dramă amoroasă cântărește mai mult decât întreg războiul în care este direct implicat în calitate de combatant. Capitolul dedicat multidisciplinarității, interdisci plina rității, transdisciplinărității care fac toți acești termeni rebarbativi accesibili, relevă însă și necesitatea plasării studiului istoriei la confiniile cu cele care decurg din studiul artelor.
Tema cauzalității în istorie oferă un excurs zigzagat și relevant pentru această problematică definitorie pentru una dintre mizele disciplinei, și anume explicarea survenirii unor mari evenimente istorice precum războiul. Nu reiau raționamentul și concluziile lui, ci un aspect particular, cel al cauzei fără efect, cu sintagma forjată de Paul Veyne în Cum se scrie istoria, dar relansată de pe o altă orbită a reflecției de către Cătălin Pavel. Aici avem mica istorioară cât un mise en abyme a cărții, un episod aparent colateral, întors pe toate fețele, reluat în buclă pentru a mai adăuga detalii, darul, constând într-un elefant viu, pe nume Abul Abaz (în arabă Abu al-’Abbas), pe care-l face califul Harun al-Rașid, imprecis numit de franci „regele perșilor“ lui Carol cel Mare în 802 în localitatea Aachen, episod relatat în Analele Regatului francilor. Referințele la elefantul cadou reprezintă o astfel de istorie în care primează anecdoticul și care nu oferă continuități majore. Este aici și o subtilă pledoarie pentru arheologie, unde obiectele vorbesc în locul textelor, unde o jucărie, un cap de săgeată, o bijuterie pornesc de la acest statut cumva minor al restului și unde istoricul produce textul făcând obiectele să vorbească. Pentru că aici scriitorul îl dublează pe istoric construind arcimboldesc figura coerentă a unei istorii cu toate ingredientele de care dispune, așa cum o demonstrează chiar această carte unde parabole, proverbe, apoftegme, butade, rețete culinare, filme, cărți, pop culture, anecdote, reprezintă tot atâtea repoziționări ludice în recuperarea gesturilor fundamentale ale istoriei. Iar dacă vreți, un ultim gest deductibil din subtitlu, stă în acest deziderat: „studiul istoriei trebuie să răspundă la întrebarea paradoxală: cum să împiedici informațiile să îți strice bucuria cunoașterii“ sau „cum să nu lași școala să-ți distrugă educația.“