Ca tuturor celor celor crescuți în comunism, și mie trecutul legionar al lui Mircea Eliade mi-a rămas mult timp necunoscut. M-am confruntat cu el doar când am ajuns, în septembrie 1990, în rezidența literară din Iowa City unde, așa cum am povestit în Anii romantici, am aflat despre articolul lui Norman Manea, Culpa fericită, care urma să apară în revista „The New Republic“.
Obișnuită cu strategiile tăcerii din comunism, mi s-a părut că nu acesta era momentul dezvăluirilor, așa cum va susține mai târziu și Monica Lovinescu. Eliade a fost interzis ani de zile în România și când în fine cititorii ajung la cărțile mult așteptate, ele vor fi servite la pachet cu erorile vieții lui! m-am lamentat la Matei Călinescu.
Dar lui, ca și lui Virgil Nemoianu, articolul lui Norman i-a părut echilibrat, și mi-au explicat amândoi că n-avem încotro, trebuie să ne asumăm trecutul. Apăruseră, de mai mulți ani, și în Israel, și în Italia, și în Statele Unite articole cu adevărat agresive despre implicarea legionară nemărturisită a lui Eliade, dar și monografia bine documentată a unui fost student al lui, Mac Linscott Ricketts, care cercetase colecția de periodice interbelice de la Biblioteca Academiei1.
Matei Călinescu îi promisese lui Eliade că va scrie o carte despre el, dar nu și-a putut ține promisiunea, descoperindu-i, treptat, derapajul legionar. După moartea lui Eliade, a obținut de la Christinel, soția savantului, permisiunea să-i cerceteze arhiva, depozitată într-un fond secret la Biblioteca Regenstein a Universității din Chicago. Nu avea însă voie să se refere la documentele văzute sau să le reproducă. Fragmente din cartea neterminată Matei Călinescu a introdus în alta, despre Eliade și Culianu, reeditată și adăugită ulterior cu adende peste adende2.
Întâmplarea face că printr-un interviu consistent, făcut la începutul lui decembrie 1990, pe care Moshe Idel îl va numi „interviul fatal“, am adus în țară, cu doar cinci luni înainte de asasinarea lui Culianu, opiniile lui despre temele românești fierbinți atunci – implicarea KGB-ului în căderea Zidului, revoluția română și episodul legionar al lui Eliade.
„E practic vorba doar despre trei articole în care există nuanțe serioase de xenofobie și șovinism. Despre unul, Eliade a afirmat și în scris că nu-i aparține… Frazeologia nu e a lui“, mi-a răspuns Culianu.
Și a adăugat că, prin comportamentul său, Eliade era un democrat.
Interviul și implicațiile publicării lui le-am povestit pe larg în ediția a doua a Anilor romantici3.
Tot despre aceste trei articole, „supărătoare“, dar nu „dezastruoase“, după părerea lui, Culianu îi scrisese, cu un an înainte, lui Adrian Marino, cerându-i ajutorul ca să lămurească situația interviului din „Buna Vestire“: Eliade afirma că nu l-a scris el, ci a fost „răstălmăcit“ în redacție.
„Poziția în care se afla Culianu era foarte delicată“ (explică Matei Călinescu). „El vroia desigur să-l disculpe pe maestrul său de bănuieli de antisemitism, dar textele de care avea nevoie pentru a dovedi că are dreptate lipseau.“
S-ar părea că au fost de fapt zece-douăsprezece articole „incriminate sau incriminabile“, pe care, tocmai ca să oprească atacurile la adresa lui Eliade, Matei Călinescu și Ioan P. Culianu intenționau să le publice în engleză, împreună cu un aparat critic extins și o prefață. Wendy Doniger, titulara catedrei Eliade, își dăduse acordul, dar Christinel Eliade, care deținea drepturile de autor, nu a acceptat publicarea.
Culianu însă a vrut, până în ultimul moment, să pună respectivele articole într-o dezbatere științifică, spune sora lui, Tereza Petrescu-Culianu.
„În 1991 (Culianu, n.n.), schițase planul unei alte cărți: documentele urmau să fie trimise multor personalități ale lumii culturale contemporane, unele deja implicate și altele neimplicate în discutarea «chestiunii Eliade».“4
Cum începuse să primească amenințări cu moartea, în săptămâna dinaintea asasinării, la 21 mai 1991, Culianu i-a încredințat lui Mark Krupnick, coleg cu el la Divinity School, un dosar care conținea aceste articole (poate și altele), cu rugămintea să le pună într-un loc sigur. În 2003, peste un deceniu, cu puțin timp înainte de moarte, Mark Krupnick i-a dat dosarul lui Bruce Lincoln, urmașul lui Culianu la catedra de la Divinity Scool. Acesta l-a răsfoit și a găsit articolele: „suficient de nuanțate, de ambigue și evazive pentru a lăsa loc unor interpretări contradictorii“ în privința unui antisemitism al lui Eliade. Dorind să evite „implicarea în dezbaterile interminabile și acerbe în jurul lui Eliade“, Bruce Lincoln a lăsat dosarul îngropat între hârtiile lui și, după alți 15 ani, în momentul când s-a pensionat, le-a aruncat pe toate la gunoi.
De ce a rămas vreme de patru decenii dosarul lui Culianu în birourile celor doi colegi și n-a fost exploatat științific ori, măcar, restituit familiei sau autorităților? Evident că de frică, după sinistrul asasinat. Dar și din prudență de carieră, ca să nu-și lezeze cumva imaginea academică. Deranjată de crima petrecută în incinta sa, care risca să-i facă publicitate negativă în fața studenților și a părinților acestora, Universitatea din Chicago a șters cât a putut urmele tragicului eveniment.
Bruce Lincoln spune că și-a scris cartea recentă, Secrete, minciuni și consecințe, ca să-și ispășească vina de a fi distrus dosarul lui Culianu. Nu aduce însă date în plus față de ceea ce de-acum se știe despre Eliade, mai ales datorită excelentei sinteze a lui Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei5.
Concluzia cărții lui Bruce Lincoln este de-a dreptul „eliadescă“, în spiritul tragediilor antice. Punctul de pornire e un citat dintr-un articol interbelic al lui Eliade.
„Lucrul tăinuit devine, prin simpla lui tăinuire, primejdios omului și colectivității. Un «păcat» este un fapt grav, desigur. Dar un «păcat» nemărturisit, ținut ascuns, devine un fapt teribil. Forțele magice provocate de actul tăinuirii amenință cu timpul întreaga comunitate.“
Asta a scris Mircea Eliade în 1935, în momentul când începuse să-și afirme public suportul pentru Garda de Fier, ceea ce și el, și susținătorii săi aveau să se străduie să ascundă peste câteva decenii. Conform interpretării lui Bruce Lincoln, această tăinuire i-ar fi afectat pe toți cei care s-au apropiat, într-un mod sau altul, de ea.
„Plin de talent, energie și ambiție, Eliade a făcut în tinerețe o greșeală teribilă, acordând sprijin entuziast unei mișcări condamnabile din punct de vedere moral. Mai târziu, a încercat să ascundă această parte a trecutului său, înțelegând că, odată cunoscută, ar fi avut consecințe grave asupra carierei și reputației lui. În timp, și alții au fost atrași în vârtejul creat de secretul lui, unii dintre ei luptând pentru a descoperi adevărul, iar alții pentru a-l ascunde. Niciunul nu a reușit pe deplin, dar toți au avut de suferit de pe urma lui, adesea destul de mult – nu doar Christinel Eliade și Ioan Culianu, ci și Adriana Berger, Ivan Strenski, Mac Ricketts, Theodore Lavi, Gershom Scholem, Monica Lovinescu, Norman Manea, Alfonso di Nola, Saul Bellow și mulți alții. Eu am fost afectat mai puțin decât majoritatea, dar nimeni dintre cei implicați nu a ieșit din asta complet nevătămat.“
Înșiruirea lui Lincoln egalizează nepermis victimele: una este să fii asasinat, cum a fost Culianu, sau să-ți vezi viața devastată de moartea unui apropiat drag – cazul Elenei Culianu, mama, și al Terezei Culianu-Petrescu, sora tânărului savant ucis, care nici nu sunt amintite în lista de victime a lui Lincoln.
Felul în care a fost afectată Christinel Eliade, devotată cu fanatism memoriei soțului, care n-a acceptat ideea că acesta ar fi colaborat cu Garda de Fier pentru că așa îi spusese el, nu e comparabil cu imensa presiune publică care s-a vărsat asupra lui Norman Manea după ce articolul său Culpa fericită a apărut în revista 22.
„Curajosul eseu «Felix culpa» de Norman Manea, apărut întâi sub titlul «Happy Guilt: Mircea Eliade, Fascism and the Unhappy Fate of Romania», în 1991, în «The New Republic», a avut, cu puține excepții, o presă negativă nedreaptă în România“, scrie Matei Călinescu.
Stresul, reproșurile, ruperea unor relații etc., tot ce li s-a întâmplat specialiștilor în istoria religiilor intrați în polemici pe această temă, le-am trăit și eu, și colegul meu Dan Pavel. Ca redactor-șef la acea dată, eu am autorizat publicarea Culpei fericite, iar Dan Pavel a venit cu copyrightul versiunii engleze a articolului, primit de la revista „The New Republic“, unde avusese un stagiu.
Cunoașterea realităților românești, făcută pe repede-înainte de Bruce Lincoln, după pensionare, când a realizat „enormitatea“ pe care o comisese aruncând dosarul lui Culianu și și-a scris propria carte, are vizibile confuzii; de pildă, o consideră pe Monica Lovinescu „disidentă de frunte“, dându-le același statut nepotrivit lui Matei Călinescu, Vladimir Tismăneanu și altor emigranți, doar pentru că aveau opinii anticomuniste. În schimb, acordă atenție opiniilor unui spion defector, ca Liviu Turcu, fost ofițer de Securitate sub acoperire diplomatică, obișnuit cu dezinformările, care își apără fosta instituție de o posibilă implicare în asasinat.
Lincoln prezintă un Culianu mai aproape de imaginea mea despre el din timpul interviului, adică precaut în declarațiile publice despre Eliade. Era conștient că portretul pe care i-l făcea avea să ajungă în țară prin intermediul interviului nostru, așa cum, de altfel, s-a și întâmplat. Poate a micșorat erorile politice ale lui Eliade fiindcă la începutul lui decembrie 1990, când am vorbit noi doi, nu le știa anvergura, sau din afecțiune și recunoștință față de generosul său mentor. Însă, potrivit lui Bruce Lincoln, Ioan Culianu era prudent fiindcă încerca (fără să reușească) să nu alimenteze ostilitatea lui Christinel Eliade, care, potrivit testamentului lui Eliade, era executor al averii lui, iar deciziile ei „urmau să fie finale, decisive și obligatorii“.
Dar, anterior, Eliade îl numise și pe Culianu „executor literar și «lega tar universal», căuia îi încredințase «parcursul ulterior al tuturor scrierilor mele, publicate și nepublicate»“. Din ce spune Lincoln, reiese că doamna Eliade i-ar fi putut bloca lui Culianu accesul la viața academică. Dar Culianu își risca acest parcurs și dacă nu se disocia suficient de trecutul legionar al lui Mircea Eliade, pe care, luându-i de bune declarațiile, îl negase într-o biografie anterioară.
O dilemă, un șantaj al vieții, care, într-o altă formă, ar fi planat și asupra lui Mircea Eliade, în interpretarea lui Bruce Lincoln. Lincoln descrie un Eliade prins între atacurile din presa internațională care îi reproșau tăcerea și apartenența la Garda de Fier și bunele relații cu consistentul grup de legionari din Chicago. Eliade nu putea (poate nici nu voia) să se desprindă de vechii camarazi (va observa și Marta Petreu), dar tăcerea lui în spațiul american risca să-i afecteze viabilitatea operei.
Aflat sub tirul dezvăluirilor publice, Eliade este supus și unui alt șoc: îi arde biblioteca. Așa cum prevăzuse, singur și derutat, în Parisul din 1946, biblioteca era, după 30 ani, plină de prețioasele lui tomuri științifice. Eliade a murit destul de curând după arderea bibliotecii, lăsând câmp liber atacurilor care îl incriminau.
*
Pe lângă celelalte ipoteze privind ucigașii lui Culianu (versiunea cu legionarii și cea a Securității), Lincoln avansează o a treia, care, după părerea lui, rămâne, „ca și celelalte care au fost avansate, speculativă și ipotetică“.
Mie însă aceasta îmi pare cea mai hazardată, cea mai nesustenabilă.
„Știm deja că doamna Eliade l-a atacat verbal pe Culianu în ultima fază a relației lor și a luat măsuri legale pentru a împiedica planurile lui de a publica anumite materiale. Este posibil să se fi gândit și la un atac fizic sau să fi pus în mișcare așa ceva? Grija lui Culianu pentru siguranța articolelor legionare traduse sugerează că făcuse legătura între amenințările cu moartea și încercările ei de a opri publicarea respectivelor articole. Cu toate acestea, este greu de imaginat că doamna Eliade ar fi mers atât de departe încât să plătească un ucigaș pentru a le împiedica publicarea… În cazul în care Christinel s-ar fi plâns cu voce tare și suficient de des, existau persoane capabile să ia măsuri în numele ei, deoarece comunitatea includea și un număr mare de foști și neolegionari. Unii dintre aceștia, precum doctorul Ronnett, medic și dentist al familiei Eliade, erau implicați activ în organizații mustind de conspirații și deschise la violență. Auzind că doamna Eliade a resimțit schimbarea de atitudine a lui Culianu ca pe o trădare a moștenirii, memoriei și cauzei lui Mircea, unii dintre aceștia puteau foarte bine să tragă concluzia că acest parvenit nerecunoscător merita soarta pe care Legiunea le-o rezerva trădătorilor.“
Ultimul argument pe care îl aduce Bruce Lincoln este că, a doua zi după moartea lui Culianu, Christinel Eliade, „elegantă și fermecătoare ca întotdeauna“, dar nepărând deloc afectată de moartea lui Culianu, îi spune lui David Brent (noul executor literar) că nu-l plăcuse niciodată pe Culianu.
„Nu a apărut nicio dovadă concretă care să o lege direct pe doamna Eliade de crimă“, își încheie Lincoln ipoteza care, repet, mie mi se pare total neplauzibilă.
Presupun însă că, din cauza insistenței lui Culianu de a publica în engleză articolele legionare ale lui Eliade, obișnuita gelozie a soțiilor posesive față de discipolii soțului putea să fi crescut în cazul lui Christinel.
Dar, din mărturia lui Matei Călinescu, un martor nuanțat și echilibrat al tragediei legate de tăinuire, Culianu nu împărtășea deloc resentimentele lui Christinel. Dimpotrivă, el o aprecia și încerca să-i protejeze vulnerabilitatea și tulburarea psihică, fără să reușească, însă.
*
Ferindu-se de cercul magic al tăinuirii, Bruce Lincoln a reușit să nu devină, ca mulți alții, o victimă, ci un beneficiar al tragicelor ei urmări: a moștenit catedra lui Eliade și Culianu. Nu-i însă deloc exclus ca și el să fi acumulat rezerve (sau chiar resentimente) față de voluntara soție a lui Mircea Eliade, pe care însă Matei Călinescu o descrie în cu totul alți termeni, numind-o „o femeie extraordinară“.
„Vocea ei profundă, cu vibrații aspru-mătăsoase, am îndrăgit-o din prima clipă și mi-a rămas la fel de dragă și când, mai târziu, în anii ’90, mă certa pentru că nu mai terminam cartea despre Mircea și nu interveneam în polemicile care se purtau în jurul personalității lui.“
Am avut șansa s-o văd pe Christi nel Eliade atunci când Matei Călinescu ne-a dus, în toamna lui 1990, pe mine și pe Mircea Cărtărescu în apartamen tul de pe Woodlawn Avenue și am zărit altarul cu flori proaspete și cu fotografia mărită a unui Eliade tânăr. Neștiind că tocmai intram, cu totală inocență, în cercul magic al victimelor tăinuirii prin interviul deja proiectat cu Ioan Culianu și apoi prin publicarea artico lului lui Norman Manea, n-am păstrat în memorie decât silueta cețoasă a lui Christinel și comportamentul ei, elegant și convențional.
În ceea ce îi privește pe autorii asasinatului, înclin, așa cum am argumentat mai pe larg în ediția a doua a Anilor romantici, să consider că a existat cel puțin o complicitate cu autoritățile române. La acea vreme, Mihai Caraman, ofițer de Securitate român, care lucrase și cu KGB-ul în anii ’60-’70 și reușise să sustragă importante documente NATO în calitatea sa de diplomat sub acoperire la Paris, tocmai fusese numit de președintele Iliescu să organizeze nou-înființatul Serviciu de Informații Externe (SIE). Asasinarea lui Culianu s-ar putea citi în logica suitei de răzbunări politice, tensiuni etnice și repetate mineriade din cei doi ani (1990-1992), când SIE a fost condus de Mihai Caraman, iar serviciile și armata de Gelu Voican Voiculescu.
Într-un recent film de televiziune, realizatoarea, Irina Szász, reproduce comentariul președintelui Ion Iliescu la moartea lui Ioan Culianu. Deloc afectat de moartea tânărului savant, președintele Iliescu ar fi spus: „(Culianu) a primit ce-a meritat“.
Comentariul său sună mult mai acuzator decât cel al lui Christinel Eliade, reprodus de Bruce Lincoln.
Am simțit mereu că destinul m-a dus în apropierea tragicelor întâmplări (într-un fel chiar mai implicat) și , deși au trecut de atunci 35 de ani, le resimt la fel de dureroase. S-a pierdut atunci nu doar o viață tânără, ci și una din șansele culturii române, cum observa Matei Călinescu:
„Cum sugera Umberto Eco într-un articol din «The New York Review of Books» din aprilie 1997, asasinarea nerezolvată a lui Ioan Culianu proiectează figura sa în legendă și mit. În centrul acestui mit e personalitatea excepțională a unui tânăr savant (41 de ani) care se îndrepta spre o înțelegere originală a fenomenelor religioase, văzute drept manifestări ale unui sistem autonom, ireductibil, al minții omenești. Acest sistem ar funcționa după principiile unei «logici» computaționale și intertextuale. Cu alte cuvinte, Culianu respingea atât fenomenologia religiei (în marginile căreia își construise opera teoretică Mircea Eliade), cât și, mai direct, explicațiile socio-economice (marxiste și istoriste) îmbrățișând o viziune în care religiosul însuși ar determina culturalul și, în ultimă instanță, economicul, pe linia unui Max Weber revizuit în contextul științei cognitive contemporane“.
(Fragment din cartea Meserii nerecomandate femeilor, aflată în lucru.)
_____________________________
1 Mac Linscott Ricketts, Mircea Eliade: The Romanian Roots, 1907-1945, East European Monographs, 1988, 2 vol.
2 Matei Călinescu, Despre Ioan P. Culianu și Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflecții, ediție revăzută și adăugită, Edit. Humanitas, 2023.
3 Gabriela Adameșteanu, Anii romantici, ediție adăugită, Edit. Polirom, 2024.
4 Bruce Lincoln, Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său, traducere de Sorana Lupu, Polirom, 2024.
5 Florin Țurcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, Edit. Humanitas, 2007. „O perspectivă calmă, documentată și rezonabilă“, care a lămurit că „Eliade nu s-a dezis de trecutul său legionar“, dar, după 1945, „niciun act public al său nu poate fi interpretat ca fiind legat de convingeri legionare“ (Andrei Terian, „Cultura“, 2007).