M-am bucurat că am fost desemnat să anunț, în cadrul Galei desfășurate de curând pe scena Teatrului Național din București, volumul câștigător la una din secțiunile importante ale Premiilor USR, Poezia. Înainte de a deschide plicul, am spus că volumele nominalizate mi se par foarte bune și consideram de aceea că sunt un norocos și un privilegiat: fiindcă, oricine ar fi fost laureatul, el neîndoios își merita premiul. Sigur, constatam că există și reversul medaliei: cum nu putea fi decât un ales, este frustrant, căci și ceilalți ar fi fost îndreptățiți, prin cărțile lor, să primească distincția. Așadar, juriul a avut o misiune dificilă: a fost silit să opereze cu instrumente de măsură deosebit de fine ca să realizeze diferențierea. Încă o observație de făcut, în legătură cu această situație: nominalizările constituie și ele o formă de evidențiere literară care contează. Astfel trebuie să ne obișnuim să le privim.
Dar să mă întorc la cărțile nominalizate. Să vorbesc în termeni laudativi despre ele era cumva doar expresia unei politeți firești într-un asemenea moment festiv? Nicidecum. La relectură, volumele mi-au dat certitudinea unor construcții lirice cu totul remarcabile.
În culegerea apărută la Editura Cartier, Aproape nimic sigur, Robert Șerban se distinge prin firescul cu care transformă existența obișnuită în poem. Adică, o ridică la puterea a doua, unde, prin vers, totul devine emoționant și imperisabil.
Metoda sa de lucru implică câteva însușiri pe care poetul dovedește că le deține din plin: inteligență, nonconformism, ironie și autoironie, spirit demitizant, dar și, neapărat, ceea ce cu termeni atât de vagi numim talent literar, totuna aici cu capacitatea de a identifica împrejurările semnificative din viața sa și a apropiaților săi și de a le da expresie metaforică surprinzătoare. Iată un frumos poem care poate fi citit ca o artă poetică: „poezia nu face gaură-n cer/ nu-nmulțește laptele-n țâțe/ nu deturnează meteoriții și nu coclește argintăria/ nu trece bătrânii strada/ nu aprinde beculețe de Anul Nou/ și nu întinerește vreo față/ nu îngheață apele nici măcar la mal/ nu schimbă cursul vreunei poteci/nu îmbunătățește calitatea somnului/ nu lecuiește de psoriazis/ nu gonește turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el/ prin care poezia se va strecura/ ca un șarpe ce n-a mușcat niciodată pe nimeni/ și va dispărea pentru totdeauna“ (alte neputințe).
Adeseori, el relatează un fapt sau altul, descrie o stare sau alta, în răspăr sau în glumă, cu un aer de copil năstrușnic, ca într-o pictură naivă, pentru ca, brusc, totul să capete o dimensiune profundă și neliniștitoare, ca în poemul limita suportabilului: „ne culcăm târziu/ și adormim greu/ dar nu fiindcă ne e frică/ să ne surprindă buimaci/ urduroși/ în pijamale/ ci fiindcă scrolăm curioși cu degetul de la OK// deschidem ferestre după ferestre/ râdem la glumele afișate/ ne bucurăm de tinerețea din pozele altora/ (…) plângem la filmele cu un 18 mic/ încercuit în roșu/ suntem chill că virtualitatea face din moarte/ o scamatorie/ la care ne uităm/ aproape gratis“. Mi-au plăcut și concizia, sentențiozitatea de care Robert Șerban e în stare și care face memorabile acele texte. Citez poemul cu care se încheie acest volum încântător: „dacă ar fi / să iau totul de la capăt/ aș începe/ de la capătul ăsta“ (fisură).
Prin comparație cu acesta, cât de diferit se adeverește a fi un alt volum nominalizat, Cealaltă cafea (Odă: notificare despre împăcarea sufletului cu trupul), scos de Ioan Radu Văcărescu la Editura Cartea Românească. Totul este neasemănător la cele două: mijloacele de expresivitate folosite, atmosfera, tonul mărturisirii. Numai efectul e același: senzația de poezie autentică.
Volumul lui Ioan Radu Văcărescu reprezintă o aventură textuală originală, una de care trebuie să ținem seama, căci ne privește pe toți. Chiar titlul rezumă sugestiv natura acestei încercări-limită: poetul a trecut printr-un episod de sănătate crucial, când granița dintre a fi și a nu mai fi devine vagă și pasul dintr-o parte în alta se face extrem de ușor: „Înapoi în spital, urcând scara înaltă, în cameră, în pat, în tavan./ Iar moartea începe să fie cea mai banală ficțiune posibilă“, spune poetul. Atunci, evident, e clipa confruntării decisive, când sufletul și trupul se pot pacifica. Atunci totul se trăiește altfel, cu o intensitate supraumană parcă, și atunci sunt șansele cele mai mari, pentru omul cuvintelor, care este poetul, să-și intuiască, să-și atingă esența omenescului și s-o descrie: „Sac de carne și oase cu marginile sufletului nicăieri și centrul peticit peste tot./ A trecut un an, o vârstă, o altă cafea./ Cealaltă cafea.“ Sau: „O altă viață începe./ Moartea cea nouă.“ Cum alege Ioan Radu Văcărescu să întreprindă curajoasa explorare textuală, scrutarea de sine? Prin niște texte care nu sunt totdeauna versuri propriu-zise (ci poeme în proză?, altceva?), cu luciditate și onestitate, ambele deconcertante, despovărat deseori de podoabele inutile ale figurilor de stil, cu aura indicibilă a destăinuirii de sine fără cosmetizări: „Poezie, proză?/ Eseu, discurs?/ Dar ce mai contează cum stau cuvintele așezate pe câmpul înnourat sau senin al paginii?“ Tonul e grav, confesiunea sa devine o depoziție a oricărei ființe trăitoare, adică poate fi asumată de oricare dintre noi, cititorii săi: „în brațele și palmele și degetele noastre de apă neîncepută,/ adunate în rugăciune./ în inima noastră de lacrimi sângerii./ în creierul nostru ce lucrează spre dezvelirea luminii.“ Să nu se înțeleagă cumva că această carte substanțială nu conține versuri frumoase în sine, de ținut minte: „Eram tânăr și întreg la trup, cu sufletul numai bucurie.“ Sau, din același poem (podul din pivniță): „Eram tânăr și întreg, cu sufletul ca lacrima.“ Când citești poezia din această carte, melancolică și puternică, nostalgică și gravă, ai sentimentul că pășești printr-o bisericuță însingurată cu pereți transparenți, făcuți chiar din lacrimi.
Despre alți doi poeți recent nominalizați cu cărțile lor, Ovidiu Genaru și Ioan T. Morar, mărturisesc că îi citesc de multă vreme, cu consecvență și cu admirație.
În volumul de acum, Cartea unui nonagenar (Editura Junimea), Ovidiu Genaru ilustrează o ipostază auctorială cu totul inedită: așa cum indică și titlul, sunt poemele unui liric care a atins acest prag impozant al vârstei, 90, și se află în integralitatea forțelor creatoare. Cred că sunt rare cazurile, în diverse literaturi, când, la această vârstă, creativitatea se manifestă la un nivel al scriiturii ridicat. Din fericire, noi suntem în situația de a asista nu la una, ci la două asemenea invidiabile traiectorii: pe lângă Ovidiu Genaru, ne mândrim și cu Nora Iuga!
Ceea ce miră și e de apreciat e tinerețea acestui nonagenar. Nu tinerețe biologică, ci tinerețea simțirii și a traducerii ei în versuri capabile să ne miște. De altfel, poetul e conștient de această nepotrivire, atât de expresivă literar, pe care o afirmă direct: „Poemele mele n-au vârsta mea…“
În fond, Ovidiu Genaru este un favorizat al sorții („Măicuța Soartă“, cum o numește el și i se adresează în atâtea invocații lirice): a ajuns, cu anii vieții sale, pe un tărâm unde puțini au șansa să pășească, un tărâm pe care-l cutreieră și ni-l înfățișează, cu pregnanță, cu strălucire poetică: „Nu nu încă n-a venit întunericul ultim/ (…) Adică să fiu pregătit pentru ce?/ Tu îmi spui că am păstrat neplânsă o lacrimă/ perlă absolută din copilărie/ un testament într-o perlă/ Alt centru al ființei nu există/ Cu nouă decenii în rucsac/ imaginarul sparge în țăndări realul/ Copilăria s-a retras din stradă în curcubeu“, ne încredințează el în poemul O lacrimă neplânsă; sau iată-l exprimându-și neliniștile insondabile în altă poezie, intitulată O perlă în singurătate: „Ce să fie oare ce să fie? o mărturisire/ o capcană de prins șoareci?/ Sau o expediție în inexprimabil? Cum adică?/ Un dicteu subtil al vreunei entități fără corp?/ Există așa ceva? Știți voi și eu nu știu?/ Viață altfel? Cum adică altfel?/ Fără corp? Doar durere?/ Un jurnal al clipei? Depinde uneori alteori poetul poate/ să fie fără om? Doar emoție pură? Extaz?/ Nu cred să fie de ajuns. Mai trebuie ceva.“ Sunt numeroase poeme citabile pe tema aceasta a fragilizării ființei, odată cu trecerea timpului. Dar cartea conține poezii puternice, dovadă a vitalității creatoare, pe destule alte teme majore. Reproducem, de pildă, o meditație privind condiția umană în comunism, intitulată 1958: „Pentru că haznaua și dandanaua/ încă se vând la târg cu ocaua/ Domnilor/ vreau și eu la berărie/ sunt sătul până-n gât de cacofonie/ Vreau și eu în francofonie în masonerie/ vreau zaiafet și vreau sindrofie/ vreau tutun de pipă Clan/ vreau șampanie și vreau chantan// Nu/ Dumneata vei purta șapcă.“ În totul, o carte de poezie cuceritoare.
Cât despre Ioan T. Morar, el este unul dintre poeții mei preferați din literatura noastră de astăzi. În volumul de acum, Toba de piatră (Baroque Books & Arts), se vede cu limpezime de ce. Ioan T. Morar e înzestrat cu capacitatea de a-și reprezenta lumea extrem de cuprinzător, incluzând nu doar prezentul, ci și trecutul ca parte a acestui prezent; astfel, universul, așa cum îl percepe el, este compus din elemente actuale, dar și din elemente de altădată, pururi viabile, precum: zei, corăbii, îngeri, cetăți, sulițe, „cinci pâini și trei pești“, „vin făcut din apă“, „orbul din naștere care vede“, „Lazăr ieșind de sub lespedea mormântului“, „amfore cu monede ascunse de barbari“, „casa negustorului de sare“, și altele, și altele. E aici semnul unei situări înalte a poetului care devine bine-văzător, oracol, creator de viziuni capabil să intuiască ordinea secretă, imuabilă a lumii. Îl cunoaștem bine pe scriitorul Ioan T. Morar cu talentul său literar plurivalent, din care nu lipsesc umorul debordant, ironia mușcătoare. Ei bine, nimic din acestea nu se transferă în versurile sale care au, ca dimensiune intrinsecă, o puritate a simțirii și o solemnitate a rostirii ce îl apropie de Hölderlin și Rilke. Iată, răsunând, tulburător, vocea lui în poemul Autodafè: „Ținem în mână făclia certitudinii/ și mărșăluim spre ceea ce nu știm/ ne îndepărtăm de ceea ce nu am înțeles/ Să arzi pe dinăuntru – spun toate religiile – e ca și cum ai arde o carte de vie:/ «suntem singura cenușă care își amintește»“. Cartea conține numeroase bijuterii, pe unele dintre cele mai grele, mai angoasante subiecte – memoria, trecerea timpului, de exemplu: „Nu privi înapoi/ trecutul nu mai e/ acolo/ inima veche nu mai e/ acolo/ sângele de atunci/tânăr/ e acum un sânge/ bătrân/ care bolborosește / în laboratoare/ pe lamela de sticlă/ globulele albe/ și glo bulele roșii/ cine mai stă să le numere?/// Microscoapele ne citesc/ fără să ne cunoască// Tot ce ne amintim/ nu a existat/ tot ce mai ținem minte/ se va prăbuși/ într-o prăpastie tânără/ ca orice speranță/ Nu privi înapoi/ munții pe care am urcat/ sunt acum/ munți pe care am coborât// nu privi înapoi/ trecutul e un râu/ fără pești/ o inimă obosită/ un întuneric bătrân.“ (Un râu fără pești). Nimic afectat, nimic strident, totul convingător în această ipostaziere auctorială a sa, sentențioasă-enigmatică-oraculară. Poemele din Toba de piatră ni-l arată pe Ioan T. Morar ca și cum ar oficia într-un templu, având acces la transcendență.
Când am scris despre extraordinarul volum de versuri, premiat, al Gabrielei Gheorghișor, am afirmat că asemenea cărți de valoare sunt o raritate. Îmi pare bine acum să recunosc că n-am avut dreptate. Dacă într-un singur an literar apar astfel de volume de poezie ca acestea sumar comentate aici, este clar că literatura, creativitatea n-au sărăcit, nu sunt în criză la noi. Dimpotrivă. Criza există, dar e altundeva. La publicul cititor. El s-a împuținat, el nu mai așteaptă miracole de la literatură. Și dacă nu le așteaptă, dacă are privirea îndreptată în altă parte, atunci miracolele, chiar dacă se produc, nu mai sunt luate drept ceea ce sunt, nu mai sunt omologate.