Patrel Berceanu s-a născut în 1951 la Băilești și s-a stins prematur, în 2006. Formația sa era de teatrolog și a avut destule contribuții la consemnarea unor spectacole reușite într-o perioadă (1990-2006) în care Teatrul Național din Craiova, care poartă acum numele lui Marin Sorescu, era în primul plan al afirmării. Patrel Berceanu și-a îndeplinit cu aplicație misiunea de secretar literar, este foarte proabil că a fost un atent urmăritor al mișcării teatrale și un pasionat teatrolog. A rămas însă în amintirea colegilor de scris și în cele din urmă în posteritate mai ales ca poet.
Poezia i-a deschis lui Patrel Berceanu porțile consacrării și i-a adus notorietatea printre confrații care și azi îi păstrază amintirea. A debutat ca poet încă din 1969, așadar la 18 ani, iar editorial tot cu poezie, la numai 25 de ani, într-o perioadă cînd debutul începuse să fie dificil, frizînd aventura. A publicat doar patru volume de poezie. Versuri ale sale pot fi oricînd citate. „Dacă înțeleg bine/ vă e frică de moarte“, fraza poetul. „În toate cuvintele zace/ ghemuită și răbdătoare sămînța morții“, explica el, poate premonitoriu. Acestea sînt versurile unui poet adevărat. Patrel Berceanu lupta cu ideea neființei și a trecerii într-un alt regn, afișa o poezie depărtată de a generației care începuse să se afirme la puțină vreme după debutul său liric.
Dar Patrel Berceanu a fost și prozator. Vreau să mă refer în aceste succinte rînduri la volumul postum Pa! Ne vedem în Europa. Schițe și povestiri, ediție îngrijită de Doina Pologea Berceanu și apărută la Editura Revers, în 2025.
Este limpede că prozatorul din Craiova nu prezintă aceeași vocație precum poetul. De altfel, textele din antologie sînt culese de soția regretatului autor din diferite publicații, multe apărute înainte de 1990, și nu au neapărat o valoare literară, ci una documentară. Ele arată, indiscutabil, o dorință a celui care scrie de a afirma anumite adevăruri, de a schița, cît de firav, niște note hazlii și eventual adverse față de regimul în care a fost constrîns să trăiască. Transpare, în același timp, un sentiment care era constant și inevitabil în perioada comunistă și mai ales în aceea de după 1980: teama. Prozele lui Patrel Berceanu sînt un foarte interesant și semnificativ document despre dorința lui de a spune, a ironiza, a demasca și instinctul de conservare care impunea oricărui autor să se gîndească dacă, a doua zi după publicare, (presupunînd că textele ar fi apărut) va mai fi în libertate.
Autorul nu poartă de bună-voie o „glugă pe ochi“, ca milițianul din piesa (repede interzisă de altfel) a lui Iosif Naghiu. El vede realitatea, vrea să o expună, dar nu poate, fiind constrîns la reprezentarea unor „aspecte“ minore singurele îngăduite de o cenzură draconică. Schițele sale mărturisesc scindarea conștiinței. Un prozator talentat, ironic, observator sagace, epigon al lui Teodor Mazilu și Ion Băieșu, trebuie să pună o surdină vocației sale de critic al societății. Această frînă apare ca evidentă în raport cu înaintașii săi numiți mai sus care, cenzurați și ei, au prins vremuri incomparabil mai bune, în care „voia de la poliție“ era mult mai largă și apăsarea asupra scriitorilor nu s-a exercitat atît de puternic.
Cei care au trăit epoca în care a scris proză Patrel Berceanu înțeleg foarte bine modul său de a exercita satira, felul în care expresivitatea lui a fost zăgăzuită. Aceste opreliști pot fi ușor descifrate în textele sale. Cînd a venit libertatea, o parte dintre povestiri fiind scrise după 1990, conștiința scindată a celui care le-a scris nu s-a mai putut exercita pe deplin. Drama lui Petrel Berceanu, doar ca prozator, a fost că presiunea la care a fost supus l-a strivit. Volumul postum reprezintă de aceea un studiu de caz interesant și tragic.
Patrel Berceanu, gazetar și poet, a fost un prozator care ar fi putut să ofere o operă valoroasă. Creația lui a fost oprită, mai bine zis poprită și redusă la minorat de o puternică și represivă stăpînire. Libertatea, practic, nu l-a mai ajuns. Volumul ce i-a apărut postum mărturisește despre o virtualitate pe care timpul în care a trăit a destrămat-o cu nepăsare. Destinul creatorului este dependent – oricît am crede sau spera în neatîrnare – de orînduiri și limitări din afara artei. Patrel Berceanu rămîne, din fericire, un nume de care ne putem aminti.