Borgesiană
Motto: Pentru faptul că poemul
este inepuizabil
Și se confundă cu suma făpturilor Domnului
Și nu va ajunge niciodată la ultimul vers
Și este mereu altul, potrivit oamenilor.
Jorge Luis Borges, Alt poem al darurilor
Eu sunt istoria lumii.
Fiecare decizie, fiecare eveniment din istorie
a făcut ca eu să fiu acum, aici, scriind
poemul acesta.
Istoria lumii este istoria frumuseții.
Unde am fi astăzi dacă nu am fi râvnit
purpura fenicienilor?
O clepsidră umplută complet cu nisip,
astfel încât nisipul nu poate trece niciodată
dintr-o parte în alta –
aceasta este veșnicia.
Eu sunt toate cărțile pe care le-am citit,
dar (aici e nenorocirea)
eu nu sunt cărțile pe care le-am scris.
Alții, cei care mă vor citi, vor fi aceste cărți,
cititorii mei, ca animale de pradă.
Cândva o carte va fi ultima.
Cândva voi visa un vis care va fi ultimul.
Cândva am să dorm și am să mă trezesc,
fără să știu că acela va fi cel din urmă
somn, înaintea celui din urmă.
Cândva am să-ți dau ultimul sărut,
nu pentru că voi pleca, ci pentru că unul
dintre noi o să moară.
Cândva voi vedea ultimul apus de soare.
Cândva voi scrie ultimul vers din viața mea.
Sper că acel ultim vers nu va fi ultimul,
ca poemul să rămână neterminat.
În testamentul meu va scrie doar așa:
„Doamne, acest poem pe care n-am mai
apucat să-l isprăvesc
ți-l las Ție,
să-l termini Tu.”
Eclipsă
E mai explorată suprafața lunii decât
adâncul oceanului
și adâncul oceanului e mai explorat
decât ochii tăi.
De ploaie de stele ai auzit, acum ai să auzi
de secetă.
Secetă de stele, nu mai cad să îngrașe
pământul,
putrezesc pe cer,
eclipsă totală, definitivă, luna alunecă
și nimerește într-o gaură neagră –
se jucau golf, acolo sus, cu ea și, în sfârșit,
au nimerit gaura
(ah, acum înțeleg și eu de ce avea atâtea
găurele).
Foamete,
sistemul solar înghite în sec și-și strânge
cureaua de asteroizi în jurul burții.
Maree ioc,
valurile încremenesc și crapă ca în deșert,
n-avem încotro – să scoatem plugurile
afară și să arăm oceanul,
să-l răsturnăm cu fundul în sus, val peste val,
manual, mecanic,
să-i punem mării sângele în mișcare.
Ochii tăi îmi răscolesc sufletul
cum răscolește un plug o brazdă.